„Paula” – Isabel Allende

Spitalul e o clădire uriașă străbătută de coridoare, noaptea nu vine niciodată, temperatura e mereu aceeași, ziua s-a eternizat în lămpi, vara în calorifere. Rutina se repetă cu o precizie enervantă, aici e regatul durerii, aici se vine ca să suferi, lucru pe care prea bine îl știm cu toții. Mizeriile suferinței ne fac egali. Nu mai există bogați și săraci, odată trecut acest prag privilegiile se topesc și devenim umili.

Cartea aceasta – Paula – am citit-o pe nerăsuflate, începând-o când a plecat trenul din gara București Nord, iar până la Suceava aveam deja 160 de pagini. Lectura e plăcută și chiar de la primele pagini începi să suferi alături de autoare. „În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puțin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor nesfârșite petrecute pe culuoarele unui spital...”

Cartea e o ilustrare terifiantă a durerii sufletești, a pierderii irecuperabile, a incapacității de a accepta că linia a fost trasă, iar cale de întoarcere nu există. Zilele sunt măsurate într-o clepsidră cu nisip răbdător, trecând atât de încet încât se pierd din calendar... Nici o carte citită până acum nu m-a răscolit atât de puternic, încât să ajung să-mi adresez întrebări ciudate despre existența și fericirea mea. La capătul unui pat de spital, alături de fiica sa, Paula, scriitoarea Isabel Allende scrie o lungă scrisoare (cartea) cutremurătoare care nu va fi citită niciodată de aceasta. De fapt, nu Isabel scriitoarea scrie aceste îndurerate rânduri, ci MAMA care suferă, realizând portretul unei femei sensibile, dar puternică care supraviețuiește nenorocirii de a-și pierde copilul.

Până la sfârșitul cărții am sperat nebunește ca Paula să revină la viață. Am intrat atât de adânc în narațiunea propriu-zisă, încât am suferit alături de autoare, am simțit același fior al morții și al suferinței, gândindu-mă la persoanele dragi mie, la oamenii pe care-i iubesc și a căror lipsă ar fi o durere în existența mea. Moartea nu poate fi înduoișată nici cu cele mai puternice dovezi de iubire, nici cu lacrimile cele mai amare.

Recomand cu drag această carte mai ales celor care sunt în căutarea unor răspunsuri despre evaluarea sentimentelor, dar și datorită minunatelor povești redate de scriitoare de-a lungul cărții, ilustrând o viață dură în exil, o copilărie minunată în Chile și, desigur, datorită stilului simplu pe care îl adoptă Isabel Allende.