Pentru mulți dintre cetățenii Republicii Moldova a devenit deja un automatism să pronunțe cu pietate numele Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. Unii dintre ei se folosesc chiar de imaginea acestora încărcată de simboluri identitare pentru a se promova. Mă refer la electoratul nerușinat care utilizează toate resursele pentru a „crește” puțin în ochii cetățenilor. Aș vrea să-i rog pe cei care nu simt cu adevărat durere în suflet pentru că cei doi nu mai sunt printre noi să își stăpânească lacrimile și falsa mâhnire. An de an se tot organizează comemorări a celor doi, dar mă întreb câți din cei care participă simt cu adevărat niște simțăminte nobile și de regret? Mulți dintre noi nici nu eram născuți când au murit Doina și Ion Aldea Teodorovici, mulți dintre noi ne autointitulăm „moldoveni” și nu români așa cum făceau ei, mulți dintre noi nici măcar nu conștientizăm cu adevărat și cu sinceritate ce au reprezentat și, mai ales, ce reprezintă ei pentru noi ca popor și ca națiune. În anii grei ai renașterii naționale, încă de prin '87 - '88, majoritatea statelor autonome din întreaga Uniune Sovietică se răzvrăteau împotriva rusificării și a înăbușirii identității popoarelor. În aceste condiții Basarabia este modelul care a demonstrat pe viu că este un model de rezistență a limbii și identității române în condițiile de teroare a istoriei, dar și un spațiu de dincolo de hotarele României în care au fost și sunt create mari valori spirituale românești care pot și chiar reprezintă întregul popor român. Astfel trebuie să-i privim pe soții Aldea Teodorocivi – ca pe niște luptători neînfricați pentru ceea ce are omul mai drag și mai prețios – limba, identitatea, istoria și sufletul. Atunci când toți tăceau, ei au fost printre puținii care au avut curajul să rostească frumos cuvintele „român” și „românesc”, puținii care s-au gândit că societatea din Basarabia are nevoie să renască și să șteargă anii de rătăcire, să-și regăsească limba atât de frumoasă, dar schimonosită de rusisme. Din nefericire au plătit acest curaj cu propria viață și acest lucru nu este puțin. Câți dintre noi ar procedat astfel astăzi? Câți dintre noi își mai aduc aminte că limba română chiar dacă a fost obilgată, uneori prin teroarea gulagurilor siberiene, alteori prin umilință, să devină și „limbă moldovenească”, nu a dispărut nici sub țariști, nici sub comuniști și că avem datoria să o păzim să nu dispară tocmai astăzi când nimeni și nimic nu o mai asuprește, dar, paradoxal, noi o dăm uitării?
Cred că mulți dintre noi suntem prea tineri și prea nepăsători să ne dăm seama că Doina și Ion Aldea Teodorovici au făcut parte din acea categorie de oameni care a pus mai presus de toate adevărul și dorința de contribui la redeșteptarea unui popor. Pentru că dacă nu ar fi fost astfel ar fi preferat să tacă și să-și îngijească copilul mic ce a rămas orfan la câțiva ani doar. Nu e oare acest lucru dovada unui sacrificiu enorm și care, din nefericire și spre rușinea noastră, nu este apreciat și este dat uitării, sau mai rău, este utilizat pentru a ne improviza o imagine pompoasă în fața altora? Aș vrea ca măcar jumătate din basarabeni să poarte în suflet puțină dragoste de neam, adevăr istoric și limbă cât au purtat în suflet acești oameni, aș vrea că măcar jumătate din numărul copiilor din școli să câte melodiile lor cu adevărat frumoase, aș vrea ca măcar jumătate dintre noi să fim români cu adevărat așa cum au fost ei. De-ar fi așa cred că nici nu ar fi nevoie de o zi a comemorării lor pentru că i-am purta în suflet și mai ales în acțiunile noastre mai mult decât ne-am aduce aminte de existența lor doar o dată pe an.
Pentru SpreVest
DIVIN !... felicitari Lilica pentru articol
RăspundețiȘtergere