Pașaport albastru sau pașaport roșu?

            Nu cu mult timp în urmă a venit în vizită la mine, în România, o rudă din Republica Moldova. S-a plâns de ambasadă, de cozile interminabile de la Consulat, de listele absurde și de faptul că oamenii preferă să doarmă în fața ambasadei sau să plătească minim 50 de euro pentru a intra în incinta instituției pentru a depune actele pentru viză sau pentru redobândirea cetățeniei. Apoi mi s-a plâns de vamă și de atitudinea celor de la vama moldovenească, de orele lungi așteptând să treacă în România, în Uniunea Europeană.

Cred că în vamă și sprijinind pereții sau gardurile ambasadelor moldovenii își dau seama cât de limitate sunt „posibilitățile” pe care ți le oferă un pașaport albastru. Contrar asocierii culorii albastre cu cea a steagul Uniunii Europene, a avea un astfel de pașaport în buzunar nu e o sursă de fericire care îți permite cu mare greutate și cu eforturi materiale considerabile să mai mergi spre Italia sau Spania la muncă. De fapt, același pașaport abia dacă îți mai garantează accesul spre Est, spre Moscova sau Sankt Petersburg unde mii de moldoveni lucrează la construcții. A avea un pașaport de culoare albastră înseamnă (sau nu) că încă nu deții unul roșu, adică românesc. Am avut ocazia să întâlnesc un domn respectabil la coadă la caziere care avea unul moldovenesc, unul românesc și unul rusesc, lăudându-se chiar cu tripla lui cetățenie și cu faptul că e mai deștept decât ceilalți care n-au știut să fie șmecheri.

Conștiința de a fi cetățean al Republicii Moldova se conturează dureros la frontieră, unde ești imediat identificat, după accent sau vreun cuvânt rusesc, dar mai ales după culoarea pașaportului. Slăbiciunile statului se reflectă aproape în derâdere prin cetățenii săi, prin viața lor socială, prin implicarea civică, prin conflictele cu care se confruntă. Fie că e vorba de Transnistria, fie că e vorba de problema identitară sau de cea a limbii. Am prieteni francezi care nu știau de existența țării noastre ca entitate politică și geografică, dar știau că există un conflict pe Nistru. Nu știau alte detalii, dar auziseră de Transnistria.

Nu cu multe zile în urmă am surprins o discuție dintre două doamne în autobuz. Desigur, vorbeau despre ajutorul pe care România îl acordă Republicii Moldova prin bani, burse, cetățenii etc, iar „nesimțiții de moldoveni nici măcar limba nu ne-o pot vorbi normal, fără rusisme”. Spuneți-mi că nu au dreptate! Relațiile dintre cele două maluri de Prut mie mi se par a fi destul de încordate, oamenii din ambele părți fiind marcați de stereotipuri, de prejudecăți, de înfumurare. Nu de puține ori auzi fraze de genul „Românii sunt țigani!”, „Noi suntem moldoveni!”, „Românii nu mai există în Basarabia” etc.Adesea, românii din România ne privesc cu superioritate, mai ales din cauza complexului limbii, însă cel mai adesea moldovenii nu manifestă o prea mare dorință de a reveni spre valorile culturale sau identitare și către limba română, preferând să nu-și recunoască și nici să accepte faptul că are probleme cu limba, cu atitudinea, cu mentalitatea, preferând negarea și aruncarea vinei asupra altuia.

Revin la problema cetățeniei. Poti fi român cu cetățenia Republicii Moldova la fel cum o pot avea și pe cea a Spaniei (dacă legea mi-ar permite). Nu cetățenia propriu-zisă e o problemă, ci acceptarea ei și diferențierea care se face între naționalitate și cetățenie. Majoritatea țărilor lumii nu se confruntă cu această problemă care, pentru moldoveni, pare a fi una destul de importantă. De exemplu în Franța, indiferent de etnie, în momentul în care deții o carte de identitate ești doar cetățean francez, fără a se mai discuta de marginea subiectului. Noi avem în schimb, moldoveni de naționalitate rusă, găgăuză, bulgară, ucraineană, română etc. Chiar și în pașaportul românesc termenul de cetățenie îl cuprinde și pe cel de naționalitate. Mi-aduc aminte de o domnișoară care încerca acum vreo3-4 ani în vama românească să-l convingă pe un ofițer că există o diferență mult prea mare între „noi” și români. În concepția ei Unirea ar fi doar începutul unui proces foarte complicat și periculos pentru întreaga Europă. Mă mir căci nu ne bucurăm de o astfel de putere sau faimă, încât să schimbăm frontierele geopolitice ale Europei. Din contra, europenii știu despre noi doar lucruri minore, mediocre și rar lucruri care ne fac cinste.

Sinceră să fiu, îmi vine să dau foc pașaportului albastru pentru că provoacă doar bucluc. Îmi place mai mult cel roșu. Nu-mi place să fiu omul cu 3 pașapoarte.