Primăvară

            Au ieșit lăcrămioarele. Plecate rușinoase cu fața în mantia micuță a frunzei. Doar pe furiș aruncă priviri sfioase de fete mari. Cireșul de la poartă însă m-a fermecat din prima zi în care prima floare albă, a pocnit, desfăcându-se sub ochii mei. Ce mai! A doua zi altele i-au urmat exemplul, iar în cea de-a treia zi cireșul de la poartă a devenit un fel de lume mai mică a albinelor și a zecilor de insecte care-și băgau capul între petalele pline cu polen. Pragul casei, pe ici pe acolo ciobit încă de când eram noi baistruci obraznici, te cheamă îmbietor. Acolo, pe un țol de petice de la bunica m-am așezat într-una din zilele calde de aprilie. De pe prag se vede grădina ca în palmă. Floarea Paștelui, lalele, zambile, narcise, Mâna Maicii Domnului, iasomii, bujori – toate aceste flori își cer dreptul la viața, la soare, la libertate. Mi-s toate atât de dragi de-mi vine să deschid larg brațele și să le cuprind în imensitatea sufletului meu. Și știu că de le cuprind pe ele o cuprind și pe mama. Ea e zâna cea bună care are grijă de toate aceste minunății care ne bucură inima și ochii.

            Când eram o piticanie de om, liliacul din fața casei era unul din ascunzișurile cele mai sigure. Era des de ziceai că-i cine știe ce copac de prin junglă, iar la poale avea o sumedenie de pui printre care ne ghemuiam frumos, pândind ca mâțele care au linchit din borcanul cu lapte din bucătărie. De acolo vedeam și admiram cu bucurie aproape drăcească de copii obraznici toate chinuri și furia părinților noștri căutându-ne peste tot. Ce mai! În sinea mea eram atât de mândră de mine că uite bre! sub ochii lor și i-am păcălit! Stăteam acolo până când amorțeam din toate încheieturile sau până ni se făcea atât de foame încât nu ne mai păsa de pedepsele groaznice pe care le bombănea tata. Astăzi, mă uit cu drag la același liliac în floare, aplecat pe margini și parcă îmbătrânit. Și-mi vine un dor nebun să mă ghemuiesc iarăși ca un colac și să mă tupilez printre puii de la rădăcină…

            Ori de câte ori vorbesc despre copilăria mea afirm cu tărie că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Dacă m-aș întinde pe aceeași prispă veche și pe același țol vechi de petice, închizând ochii, cu fața la soare mi s-ar derula cu precizie matematică amintirile calde ale vremilor apuse în iernile aprigi de prin zona noastră. Aș revedea oricând aceleași flori, frunzele galbene ale toamnei împrăștiate de vând prin curtea casei, cărarea singuratică mângâiată de lună în fiece noapte, greierii țârâind agale prin trandafirii de sub geamurile casei, cușca câinelui de la poartă, fluturii albi din grădină, lenevind pe frunzele gherghinelor înalte. Mi-aș aduce aminte până și pașii pierduți în colbul ulițelor, lanurile de mazăre la marginea satului unde mâncam până ne umflam ca niște bursuci, vacile pe care le mânam cu vărguța seară de seară când se întorceau de la păscut. Mi-aș aduce aminte lanurile galbene de grâne și apusurile roșii, mute revărsând foc de lumină peste sat, peste mine, peste copilăria mea…

            Mi-e dor de tata. Port în inimă gropițele din obrajii lui arși de soare, umerii lați, obosiți de munca grea de țăran, mâinile lui mari, muncitoare, dar care au știut întotdeauna să ne mângâie cu blândețe. Mi-aduc aminte de diminețile geroase de februarie când apăreau în ocolul din spatele casei primii mieluți, iar tu, tată, le legai la gât mărțișoare împletite din fire albe și roșii de lână și ni-i aduceai la marginea patului când Moș Ene abia ne dezlipea genele de somn. Deschideam ochișorii și ființa aceea minunată, cu urechiușe negre și privire speriată behăia subțirel. Pe aceeași margine de pat ne aduceai într-o căciulă veche primii pui galbeni de găină abia ieșiți din găoace. Le dădeai drumul pe patul alb, iar ei alergau bezmetici, neobișnuiți cu lumea aceasta mare, necunoscută… Acele clipe sunt mai prețioase decât orice jucării sofisticate, decât orice vacanțe la mare sau în tabere. Acele clipe de copilărie, de caldă liniște interioară, de echilibru sufletesc m-au făcut să apreciez oamenii, natura, primăvara. Azi te-aș strânge în brațe, tată, sărutându-ți ochii obosiți și mâinile crăpate pentru că tu mi-ai făcut copilăria caldă, duioasă…

            Primăvara mi-a bătut din nou la geam. I-am deschis bucuroasă una din ferestre, lăsând-o înăuntru ca pe un oaspete drag, mult așteptat. Mi-a adus din nou aceleași miresme dulci de cireși în floare, aceleași culori amețitoare amestecate armonios în grădină, aceleași amintiri dureros de dragi despre copilărie, despre primii pași, despre bunătate și iubire necondiționată. După iarna aspră ai reînviat, Primăvară, sufletul meu, natura întreagă și verdele crud al copacilor. Au ieșit lăcrămioarele. Plecate rușinoase cu fața în mantia micuță a frunzei. Doar pe furiș aruncă priviri sfioase de fete mari…