De la români pentru români

Ca să cunoști mai bine Republica Moldova, fostă Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, fostă gubernie rusească și fostă parte a României, trebuie să o vizitezi, să simți pulsul societății și să te amesteci printre trecătorii grăbiți de pe străzile Chișinăului. De multe ori am rămas neplăcut surprinsă de neștiința multor prieteni din România în ceea ce privește spațiul românesc de dincolo de râul Prut. Atât de aproape și totuși atât de departe ne poziționează o simplă frontieră, marcată până nu demult de sârmă ghimpată ruginită, înfiptă supărător în retina ochiului, ancorată dureros în trupul României. A cunoaște Basarabia nu presupune doar a te înfrupta din bomboanele sau din vinurile Cricova. A cunoaște acest spațiu istoric, vitregit de soartă, nu presupune doar să știi două, trei cuvinte rusești infiltrate viclean și parcă iremediabil în limba română. Românii din România nu știu prea multe despre Basarabia. Un adevăr dureros, dar... cât se poate de adevărat!

Republica Moldova rămâne pentru mine unghia de pământ unde totul e posibil, unde politicul de cele mai multe ori ia forme agasante de teatru al absurdului, aici politețea, ospitalitatea, nerozia și impolitețea oamenilor se amestecă, iar cântecele populare exprimă aproape cromatic tot ce ține de acest spațiu prea puțin cunoscut. E ușor să privești și să etichetezi oamenii ca pe un produs Made in (ex)URSS, dar e mai greu să le asculți of-urile. Desigur, noi am crescut cu filme rusești, cu desene animate sovietice, cu melodii comuniste, dar e un trecut pe care nu-l putem schimba indiferent cât de mult ne-am dori. Cu toate acestea, societatea moldovenească pare antrenată zi de zi într-un soi de joc de-a v-ați ascunselea care nu ne permite să ne stabilim o dată și pentru totdeauna identitatea. Nu e ușor să trăiești în incertitudine.

Mă întreb adesea dacă oamenii din Basarabia sunt români sau doar pământul a rămas românesc. Suntem o societatea bulversată, incapabilă parcă să se decidă, să-și asume o identitate sau alta, să stabilească în mod clar niște repere, principii, să se respecte pe sine insăși, dar și să ceară respect celorlalți. Să fie oare durerea și neputința pe care am simțit-o în acel an nefericit 1941 când am devenit monedă de schimb între mai marile puteri? Sau poate imposibilitatea de a depăși handicapul lingvistic de care suntem bolnavi astăzi? Sau poate relațiile tensionate cu celelalte etnii din Republica Moldova? Răspunsul, cred eu, se află undeva la mijloc, între neputință și mândrie, între durere și bucurie, între adevăr și minciună.

Nu poți vorbi de Basarabia fără să-i cunoști trecutul și prezentul, rănile și durerile, spasmele și nesiguranța unui discurs identitar incert, realitatea politică și problemele „celor două limbi” de care încă mai suferim. E greu să aplici versurile „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română” dacă nu găsim în noi dorința și necesitatea de a ne cunoaște. Și când spun „noi” mă refer la toți românii, de oriunde ar fi și orice fel de aer ar respira. Basarabia nu este un spațiu oarecare, nu este o țară cu care România poate avea doar „relații speciale” și ușor diferite de cele cu alte țări. Pentru mulți din noi, cei care ne-am născut la Bălți, Chișinău, Cantemir sau Strășeni, acest spațiu geografic este leagănul copilăriei, locul unde ne iubim părinții, unde am iubit pentru prima dată și unde ni s-au născut copiii. Pentru românii de la București, Timișoara, Brașov sau Suceava, Basarabia poate fi o altă țară, un alt spațiu, o altă cultură și mentalitate sau, din contra, poate fi spațiul românesc vitregit de soartă, rupt din trupul țării – mamă și transformat odios în gubernie rusească și mai târziu în republică socialistă și sovietică.

Indiferent din ce unghi ai privi, întotdeauna lucrurile, adevărurile și sentimentele față de Republica Moldova vor fi diverse și contradictorii. Ca să pornim la drum spre un rezultat mai bun decât până acum, pentru a ne cunoaște unii pe alții așa cum suntem în realitate, cu defecte și calități, cu bune și cu rele, e nevoie de dorința tuturor, de interesul de a-i ști numele celui care împarte alături de tine scara blocului sau se grăbește dimineața la serviciu. Am venit pentru prima dată în România relativ târziu, în anii adolescenței, dar am cunoscut-o cu mult timp înainte, din cărțile de istorie, din istorisirile bunicilor, din operele lui Creangă, Blaga sau Eminescu. Aș încheia adaptând o vorbă veche: Dacă dorință nu e, nimic nu e!