Ne învățăm minte vreodată?

România e o țară cu multe râuri, unele din ele fiind ape de munte, năprasnice și care la orice cod galben lovesc cu furie satele ce sunt prin apropierea lor. În zona Moldovei râurile Suceava, Siret, Moldova, Prut s-au răvărsat, apele lor crescând considerabil, inundând nemilos localități întregi. Toate televiziunile, fie ele locale sau naționale, transmit de la „fața locului”, iar reporterii cu glasuri terifiate amplifică parcă situația, prezentând-o cât mai disperată. și nu spun că nu este, dar românul e învățat să facă din țânțar elefant.

Cred că județul Suceava n-a fost atât de vizitat de „personalitățile notorii” ale României nici în campanie electorală. Ba președintele, ba primul ministru, ba Udrea își fac apariția. Vin, se uită și pleacă. Un fel de „veni, vidi, vici”. Un lucru mă intrigă însă cel mai mult dintre toate. Nu e primul an când România trece prin potopul inundațiilor. Nu-i primul an când politicienii fac promisiuni cu nemiluita și când se promite întărirea digurilor, a barajelor și de luare a măsurilor necesare pentru ca nenorocirile să nu se mai repete. Cum e vorba aceea „apa trece, promisiunile se uită”. Și digurile rămân aceleași, mai primesc oamenii câte ceva să li se ungă ochii și gata. Anul viitor alte inundații, aceleași localități, aceiași oameni, aceleași promisiuni.

Mă întreb cum ar reacționa domnii miniștri dacă în loc de casele oamenilor sărmani de la sate ar fi inundate casele lor? Dacă ei ar fi cei care ar fi nevoiți să se cațere pe acoperișurile caselor sperând să vină cineva să le salveze viețile... Sunt o naivă, nu-i așa? Noi nu ne învățăm minte niciodată, parcă ne-ar plăcea enorm să avem statutul de victime, de parcă an de an am fi supuși unui test de normalitate și de fiecare dată l-am pica cu brio.