Eu nu sunt român doar de 1 decembrie

Anul acesta am sărbătorit 1 decembrie mai mult sufleteşte decât ciocnind pahare cu vin. Prima care mi-a spus La Mulţi Ani a fost mama. Avea o voce tristă, supărată încă din cauza rezultatelor alegerilor de acasă. Dar cu toată supărarea n-a uitat să-mi ureze mulţi ani de ziua noastră, a tuturor românilor. Apoi mi-au trimis mesaje sau m-au sunat prietenii.

M-am simţit oare diferit astăzi? Mai mândră de ceea ce sunt sau mai ruşinată cum se simt alţii? Nu ştiu. Eu sunt româncă în orice zi nu doar la 1 decembrie. Luni sau marţi sunt la fel ca duminca şi nu am nevoie de alţii care să-mi spună sau să-mi arate care mi-e naţionalitatea sau ce limbă vorbesc. Pentru românii de dincolo de Prut cred că sărbătoarea de 1 decembrie, ca zi a tuturor românilor, reuneşte o mulţime de simţăminte, contradicţii, păreri de rău, mândrie etc. Înainte de a veni în România, acum 11 ani, trăiam această sărbătoare într-un mod obişnuit, aproape firesc. Intensitatea sentimentelor s-a făcut remarcată după ce m-am depărtat de locurile copilăriei, după ce am început să fim priviţi, noi, elevii şi studenţii basarabeni, ca un fel de paria în România. Atunci când eram mai stigmatizaţi am început să simt din ce în ce mai româneşte. Mi-aduc aminte de primul 1 decembrie la Rădăuţi, când împreună cu ceilalţi elevi din Moldova din tot liceul mărşăluiam în faţa unei coloane de elevi, profesori şi bătrânei, ducând cu mândrie coroane la Monumentul Ostaşului Român. Era un ger crunt, iar degetele, cu tot cu mănuşi, mi se lipiseră de scheletul metalic al coroanei înfăşurată în crengi de brad.

Eu mi-am ştiut întotdeauna originile. Nu am avut dileme identitare ca mulţi dintre compatrioţii mei şi niciodată nu mi-am trădat patria, idealurile. Nu sunt un model, dar îmi place să cred că simţămintele îmi sunt sincere, adevărate şi apreciate. Nu-mi place să sărbătoresc o zi a românilor pentru că eu celebrez ceea ce sunt în fiecare moment. Mă doare sufletul că Basarabia e în continuare un fel de măr al discordiei, un fel de monedă de schimb, o bucată din România de altădată, înstrăinată, întinată, aproape pierdută în ignoranţă şi nepăsare prostească. Să fi dispărut inima aprigă de român din sufletul basarabenilor? Să fi reuşit sovieticii să ne transforme în mancurţi în cei peste 50 de ani de stăpânire şi să nu mai vrem sau să nu mai putem să reînviem? Mă gândesc la alte popoare care s-au jertfit numai să nu permită să fie cotropite, îngenuncheate şi ca generaţiile care vor veni să cunoască valorile spirituale şi limba strămoşilor lor. Să-i luăm drept exemplu pe catalani care sunt în Spania un model de rezistenţă şi au luptat decenii la rând pentru limba şi tradiţiile lor.

Eu nu sărbătoresc în mod deosebit ziua de 1 decembrie pentru că nu am nevoie de o dată în caledar care să-mi amintească cine sunt. Români, fiţi mândri de ceea ce sunteţi! Iubiţi-vă limba şi istoria pentru că ele marchează identitatea şi fiinţa. Fiţi români în fiecare zi şi nu-i uitaţi pe fraţii voştri înstrăinaţi şi vitregiţi de soartă. Măcar de 1 decembrie aduceţi-vă aminte de ei. Iubiţi-i şi iertaţi-le rătăcirile, povăţuiţi-i, arătaţi-le unde greşesc şi cultivaţi-le sentimentul naţional şi identitar. Poate vreodată soarta se va îndura de noi şi ne va reuni sub cerul unei Românii Mari şi puternice ca altădată.