Astăzi îmi place...

          Mi-am propus să mă detașez pentru câtva timp de toate problemele, de gândurile negative și să mă concentrez la munca mea. Deși mi se pare că mai mult bat pasul pe loc, am scris chiar primele pagini pentru viitoarea teză. Între timp, prin micuțele pauze citesc Jurnal în piatră de Carol Shields, gătesc prăjituri sau pur și simplu meditez. Nu accept gândurile și emoțiile negative și nici oamenii neprietenoși prin preajmă.

           Astăzi m-am gândit numai la lucruri care-mi plac și îmi satisfac imaginația și suflețelul. Am ajuns astfel la un moment să fac în minte un top al preferințelor mele. Astfel, iată ce mi-a roit azi prin cap. Pentru mine:

Cel mai iubit scriitor este Milan Kundera pentru că în multe din romanele sau eseurile lui m-am regăsit cu uimire.

Cel mai drag loc de pe pământ este ACASĂ, în Basarabia.

Cel mai bun cântăreț cu o voce de aur este Valerii Meladze.

Cele mai frumoase femei pentru mine sunt Angelina Jolie și Monica Bellucci.

Cel mai apreciat artist este Nicolae Botgros.

Poetul cel mai drag este Grigore Vieru.

Cel mai frumos loc pe care l-am vizitat este Lacul Annecy, Franța.

Cea mai emoționantă lectură a fost Winnetou de Karl May.

Culoarea mea preferată este verde. Mă umple de optimism și de viață.

Cea mai dragă melodie este Cântec pentru Bucovina de Maria Iliuț.

Cea mai plăcută senzație a fost când m-am îndrăgostit.

Florile preferate sunt crizantemele. Ele îmi aduc aminte de mama și de grădina de acasă.

Cel mai mult îmi place să vorbesc în limba română.

Lucrul cel mai scump în relațiile cu oamenii – prietenii adevărați.

Cele mai frumoase filme pentru mine sunt Stăpânul Inelelor, Les Choristes, Lista lui Schindler.

Cea mai scumpă amintire – mama în mijlocul grădinii de acasă, tata trăgându-ne cu sania.

Lista continuă cu siguranță...

PS. Cea mai citită carte, citită și recitită de zeci de ori din copilărie și până acum este Legendele și Miturile Greciei Antice. Vedeți și voi cum arată biata carte :))

Basarabia - mărul discordiei

            Am avut zilele acestea o discuție interesantă. Nu contează cu cine. „Am fost la voi în Chișinău și mi-a plăcut tare mult! Troleibuze vechi, pește marinat, vin bun, bomboane Bucuria, fete frumoase...” Cred că am zâmbit pentru că, de obicei, acestea sunt lucrurile pe care le observă străinii și românii de dincoace de Prut ori de câte ori merg în Basarabia. Bomboanele Bucuria sunt într-adevăr foarte gustoase, de vinuri nici nu mai spun. Fetele or fi ele frumoase, nu pot însă eu să le apreciez. Mă întreb însă ce se mai știe despre această țară? Din istoria ei, din suferințele și bucuriile sale, din frământările și dilemele ei cât știu alții?

            În Europa puțini și foarte puțini știu că Basarabia a fost cândva parte componentă a României. Prietenilor mei francezi a trebuit să le țin adevărate lecții de istorie, cu harta în față, relatând evenimentele de la prima anexare a Basarabiei la Imperiul Țarist. Păreau oarecum nedumeriți, întrebându-se ce-or vrea atâția de la o unghie de pământ. Poate că doar poziționarea geografică a contat și contează. Cert e că Republica Moldova a ajuns astăzi în postura mărului discordiei. Știți legenda aceea în care zeițele Olimpului s-au adunat la o petrecere, uitând s-o invite pe una dintre ele? Ei, sărmana zeiță s-a simțit jignită și ca să le strice și celorlalte surate petrecerea a pus pe masă un măr de aur pe care scria „celei mai frumoase”. Ce credeți că s-a întâmplat? Toate s-au luat la ceartă, crezându-se fiecare la rândul ei cea mai frumoasă. Mărul discordiei e în cazul nostru acest pământ – Basarabia. De-a lungul istoriei a fost de nu știu câte ori monedă de schimb între marile puteri. S-au iscat controverse că am fi români, moldoveni sau chiar slavi...

            Ca să poți spune că știi ce înseamnă această țară trebuie să-i cunoști locuitorii, să le cunoști viața și trăirile, să știi să le citești în suflet, să le înțelegi dilemele și să-i judeci mai puțin. Ca să vorbești despre cetățenii Republicii Moldova trebuie să le cunoști trecutul și să le anticipezi viitorul. Dar cel mai mult trebuie să simți prezentul la fel ca ei. Sunt o națiune bizară, un amestec de etnii, o societate mâncată din interior de viermele neîncrederii, al dilemelor identitare, al nesiguranței și chiar al ignoranței. Dar ca și oricine și oricare popor, trebuie să vedem și părțile bune – oameni primitori și săritori la nevoie, ospitalieri și inimoși, plini de voie bună, știind să cânte frumos și să facă vin bun.

            Ceea ce m-a bucurat în discuția cu acea colegă a fost faptul că a rămas impresionată plăcut de vizita ei dincolo de Prut. A spus că n-a avut probleme cu limba și ori de câte ori a întrebat în limba română ceva, i s-a răspuns fără probleme. „Ce-i drept limba română literară nu-i chiar la modă, dar ne-am înțeles întotdeauna de minune. Pot să spun că oamenii vorbesc cam ca la bunica în sat. Mai e câte un cuvânt ce nu-l înțeleg, dar întreb, ce Dumnezeu!” Deci se poate! Aș putea să spun doar că unii români din România abordează față de moldoveni un aer superior, vorbind cât mai românește posibil. Complexul limbii e o bubă dureroasă în Basarabia. Atât de dureroasă că e suficient doar să fie atinsă și provoacă durere și disconfort. E firesc să vorbim ceva mai stâlcit și mai diferit. Cu timpul se vor produce și schimbări. Dar că o atitudine superioară, ironică și sfidătoare mai mult strică decât ajută, intimidându-i pe moldoveni.

            Eu aș vrea ca basarabenii să fie mândri de originile lor indiferent unde s-ar afla. Să nu spună doar cu jumătate de gură de unde sunt. Noi suntem proprii ambasadori, cartea de vizită a țării și a unei societăți. N-aș vrea ca lumea să asocieze Basarabia doar cu bomboanele Bucuria, vinurile Cricova, fetele frumoase și statuia lui Lenin. Aș vrea ca europenii să-l cunoască mai bine pe Grigore Vieru, pe Adrian Păunescu, pe Eugen Doga sau pe Emil Loteanu. Aș vrea să fim promovați și cunoscuți prin cultura noastră, nu pentru fetele care fac trotuarul în Italia, pentru cântecele frumoase, nu pentru că există un conflict pe Nistru. Și, da, aș vrea că mărul discordiei să nu mai fie Basarabia...

Vrem în Europa și suntem nostalgici după comunism?

            Citeam în presă că în Rusia „icoana” lui Stalin tronează frumos și impunător în multe biserici. Pictat pe pereții locașurilor sfinte sau chiar în icoane. Cel mai sângeros criminal din lume alături de Hitler este încă venerat de oameni? Articolul m-a uimit și chiar m-a intrigat, nevenindu-mi a crede că e posibil astăzi așa ceva. Apoi mi-am spus că nu-i chiar a mirare, Voronin al nostru se închină și el în fața lui Lenin, nu? (e drept comparația dintre cei doi, Lenin și Stalin, e oarecum irelevantă și diferită). Pentru a citi articolul cu pricina click AICI.

            Cum au vrut rușii să construiască socialismul? Poate prin eliminarea elementului omenesc din ecuație? Când mă gândesc la ceea ce a fost mai rău în timpul Uniunii Sovietice, primul lucru care-mi vine în minte e represiunea stalinistă. Cred că nu sunt singura. Victimile acestei represiuni au fost milioanele de suflete trimise în Gulaguri. Însă de ce oare nu ne amintim de victimile care n-au mai apucat să ajungă în Siberia, ci au murit „construind” socialismul? Își propuseseră să înființeze Împărăția Cerurilor pe pământ, călcând pe trupurile oamenilor. N-am să pot înțelege niciodată entuziasmul maselor și sprijinul acestora pentru puterea politică. Mai ales atunci când cetățenii au fost și sunt cei care plătesc. Acest comportament de supunere și obediență a fost (și este în continuare) perceput ca o acceptare răbdătoare. Aproape de neînțeles.

            Doar rareori, ca popor, am avut curajul și puterea să ne ridicăm împotriva suferinței intolerabile și a guvernelor. Poate doar o dată pe secol. Facem o revoluție, se schimbă căte ceva (aproape nesemnificativ), iar mai târziu băgăm mâinile în buzunare și ne întorcem la existența obișnuită. Parcă am fi obișnuiți să fim „călăriți”. De fapt, cred că marea „religie” comunistă a făcut din noi, oamenii, indivizi dependenți, nu o societate în adevăratul sens al cuvântului.

Astăzi (încă) depindem de simboluri și mituri bolșevice. Chiar le idolatrizăm. Atât de puternică a fost amprenta comunismului și a socialismului „benefic” încât astăzi, în republica Moldova (și în mai toate țările ex-sovietice), dinamica socială este una care aderă la valori vechi, la idealuri trecute. O dinamică ce aspiră la dominația acestor idealuri trecute asupra prezentului și a viitorului, atât în termeni culturali, cât și în ceea ce privește relațiile sociale.  Dialogul nostru, al moldovenilor, cu Europa e unul bizar și mărginit. De parcă ne-ar fi frică de ceva. De fapt, atât timp cât mai avem un segment al populației care îl venerează pe Stalin și Lenin, alegem să ne ocupăm de realități complet diferite și să ne ocupăm de ele complet diferit. De aici și marea noastră problemă identitară. Nerezolvată și dureros de actuală.

Cu toate că mai mult de jumătate de Basarabie a fost exterminată, trimisă în Siberia, noi încă nu putem trece peste sfârșitul secolului XX, peste căderea Uniunii Sovietice. Suntem nostalgici cu toate că în anii 90 strigam diseprați „limbă, alfabet, identitate”! Ne încăpățânăm să rămânem așa, suspendați parcă între UE și Rusia de parcă țelul nostru ar fi să împiedicăm desintegrarea spațiului postsovietic.

Eu cred că atât Europa, cât și Rusia sunt preocupate de realitățile trecutului. Doar că Europa este preocupată de modul în care să depășească acest trecut, iar Rusia să revină la situația de dinainte, la statutul de conducătoare. Nu-i de mirare că încă mai dăinuie stafia lui Stalin prin biserici și prin mințile oamenilor. N-ar fi de mirare nici dacă l-ar canoniza și am fi puși în situația de a ne închina „marelui” apărător al socialismului, ucigașul a milioane de oameni... Chiar că are alură de sfânt!

Teama de fi eu însămi...

            Sunt unele zile în care pur și simplu mă gândesc la ce e în inima mea. La trăirile mele, la spaima cu care privesc viața alergând. Mi se pune un nod în gât și parcă mi se termină cuvintele. Adesea, m-am simțit un fel de paria al societății, fiind străină de tot ce se petrecea în jurul meu. Mi s-a cuibărit în suflet un sâmbure de spaimă și neajutorare, senzația continuă că ființa mi se destramă.

            Uneori mă visez în casa în care am copilărit. În casa sărăcăcioasă de pe ultima stradă noroioasă a satului. Mi-apar în minte zilele în care mergeam la școală prin noroi în ciuboțele roșii de gumă, cu papucii în ghiozdan și cu o cârpă în buzunar cu care îmi spălam ciubotele la intrarea în școală într-un lighean cu apă murdară. Așa făceam toți, semănând mult cu un cârd de rațe bălăcindu-se. Apoi ultima clasă de pe holul lung, vopsit până la mijloc în albastru, iar de la mijloc în sus cu var alb, împrospătat la fiecare început de an școlar.

            Visasem într-o noapte că vândusem casa noastră de la Țiganca. Și noii proprietari o dărâmaseră, iar în locul ei înălțaseră una cu etaj. Nici florile mamei nu mai erau, nici fântâna din curte, nici cușca câinelui nu mai era la locul ei. Mă apucase o spaimă incotrolabilă, m-am trezit cu ochii umezi și cu gândul la satul acela uitat de lume, la fundătura în care am copilărit.

            De dimineață m-am plimbat pe străzile albe ale orașului, descheiată la suflet. Tot soarele ar fi putut intra acolo, dar eu purtam cu mine un singur gând – mai mult decât orice mi-aș dori să fiu acolo – acasă. Cuvântul acesta scurt și totuși plin de profunzime și amintiri îmi provoacă astăzi multă durere. Știam că poarta e închisă, cu lacăt, iar acest gând mă copleșea de parcă cineva de pe stradă, cu o simplă ridicare din umeri, mi-ar fi răpit pentru totdeauna primăvara.

            Mi-am dat seama că multe din gândurile mele sunt despre copilărie și chiar dacă sunt acum cu atâția ani în spate, mi-a rămas încă de atunci în suflet încăpățânarea de a mă bucura de orice fluture, neputința de a-mi stăvile lacrimile atunci când mă podidește plânsul, inocența în fața iubirii, nedumerirea în fața lumii în care oamenii s-au făcut lași sau răi, nevoia nebunească de a fi ținută de mână. Din anii aceia mici, de gânganie obraznică, mi-a rămas obiceiul de a zâmbi frumos dimineții și de a ierta aproape totul. Nimic nu se pierde, totul se rătăcește prin cotloanele minții și ale amintirilor. În soarele alb al iernii m-am întrebat cum ar fi dacă viața ne-ar permite să ștergem cu buretele zilele pe care nu le vrem în amintire, fapte și gesturi pe care am dori să le uităm pentru totdeauna. Apoi m-am întrebat cum ar fi dacă am putea păstra doar amintirile calde ca aburii de ceai verde, momentele în care mă agățam de fusta mamei, turuind ca o moară stricată, clipele în care dădeam examenele de admitere pentru studii în România, secundele în care m-am îndrăgostit nebunește de bărbatul care mă face în fiecare zi să zâmbesc...

            Eu aș vrea să uit zilele în care m-am mințit pe mine însămi, momentele în care am rănit pe cineva drag fără să vreau, minutele în care am făcut pe cineva să plângă. Aș vrea să dau uitării zilele de lungi și dureroase așteptări ale mamei la poartă, lungindu-i-se privirea tristă, așteptând dureros de mult și în zadar venirea mea, lunile în care tata a trăit printre străini, luni în care nimeni nu i-a vorbit în limba noastră cea dragă, iar visele îi erau pline de noi... În astfel de momente mi se face frică de propria persoană și devin lașă, crezând că e mai ușor să mă prefac că toate acestea nici nu au fost vreodată, iar toate temerile și spaimele mele încap în căușul palmei... Atunci reîncep lungile plimbări printre străzi înguste, gânduri strivite de amintiri și dorința nebunească de a șterge totul cu buretele...

            

Gânduri printre rânduri...

       Când vremea de afară e așa nătângă ca astăzi, iar străzile Sucevei sunt „minunate” bălți de apă murdară și noroi, mă apucă dorul de casă. De satul meu unde noroiul e și mai mare, unde nu există străzi asfaltate și nici trotuare din pavaj. Adesea nu am nici conexiune la internet și nici nu citesc ziarele. Se poate întâmpla să se întâmple ceva important în lume, eu însă prefer să fug de mai tot ce înseamnă civilizație. Cu cât aveam mai puține înainte, cu atât eram mai fericită. Telefonul fix nu mă găsea oriunde, internetul și calculatorul nu mă atrăgeau ca acum. Aveam o minunată bibliotecă în ultima cameră a casei unde puteam alege ce vreau să citesc. Dacă mi-era dor de copilărie, alegeam Creangă sau Karl May. Dacă voiam ceva mai profund îl luam pe Gogol de pe ultimul raft sau pe Cioran de pe al treilea raft. Dacă aveam poftă de o reîmprospătare în ceea ce privește viața amoroasă și intrigile de la curțile marilor regi ai lumii, nu aveam decât să iau de pe raftul al doilea ceva din Al. Dumas, Balzac, Eugen Sue sau Paul Feval...

        Când plouă sau ninge afară mă apucă dorul de intimitate și de meditație. Îmi place să rămân singură, cu o ceașcă mare de ceai verde cu iasomie, cu pătrățele de ciocolată amăruie, muzică de pian în surdină și geamul din față ca o mare nemărginire. Cerul alb, uneori plumburiu mi se înfățișează ca o îmbulzeală de gânduri încâlcite. Privirile caută dincolo de nori, dincolo de aparențe și dincolo de cotidian. E sigurul moment în care pot să-mi vorbesc pe îndelete, fără să mă tulbure ceva. Uneori picăturile de ploaie se preling de sticlă, lăsând în urmă o dâră lungă, subțire.Alteori se mai oprește pe marginea ferestrei un porumbel sau vreo vrabie și gândurile se taie, uitând unde am rămas.

           Pentru mine momentele de intimitate, de meditație și de împăcare cu propria persoană sunt importante. Atunci am timp să-mi reproșez sau să zâmbesc mulțumită de mine. Atunci am timp să trag linii, să las în spate lucruri, emoții, întâmplări și să analizez sau să mă bucur de lucruri prezente. Singurele momente după care tânjesc adesea sunt cele din copilăria mea când am fost atât de fericită. În astfel de clipe mi se face dor de mama, de tata și de căsuța din grădina cu gherghine.

           Și astăzi a nins. Noroiul mă alungă înapoi în camera caldă și singuratică. Cum de nu mă satur niciodată de momentele în care prin fața ochilor îmi trec agale imagini cu o fetiță obraznică, furând cireșe și trăgând câinele de coadă? Îmi place să mă gândesc uneori și la viitor, dar nu-mi place să fac din asta o obsesie. Toate lucrurile se aranjează frumos, la timpul lor. Îmi doresc doar din ce în ce mai des să fiu unde-i liniște, cald și verde. Liniștitoare sunt zilele când privirea mi se pierde prin geam, dar mai frumoase cele în care stăteam tolănită sub copaci cu vreo carte în mână...

Pașaport albastru sau pașaport roșu?

            Nu cu mult timp în urmă a venit în vizită la mine, în România, o rudă din Republica Moldova. S-a plâns de ambasadă, de cozile interminabile de la Consulat, de listele absurde și de faptul că oamenii preferă să doarmă în fața ambasadei sau să plătească minim 50 de euro pentru a intra în incinta instituției pentru a depune actele pentru viză sau pentru redobândirea cetățeniei. Apoi mi s-a plâns de vamă și de atitudinea celor de la vama moldovenească, de orele lungi așteptând să treacă în România, în Uniunea Europeană.

Cred că în vamă și sprijinind pereții sau gardurile ambasadelor moldovenii își dau seama cât de limitate sunt „posibilitățile” pe care ți le oferă un pașaport albastru. Contrar asocierii culorii albastre cu cea a steagul Uniunii Europene, a avea un astfel de pașaport în buzunar nu e o sursă de fericire care îți permite cu mare greutate și cu eforturi materiale considerabile să mai mergi spre Italia sau Spania la muncă. De fapt, același pașaport abia dacă îți mai garantează accesul spre Est, spre Moscova sau Sankt Petersburg unde mii de moldoveni lucrează la construcții. A avea un pașaport de culoare albastră înseamnă (sau nu) că încă nu deții unul roșu, adică românesc. Am avut ocazia să întâlnesc un domn respectabil la coadă la caziere care avea unul moldovenesc, unul românesc și unul rusesc, lăudându-se chiar cu tripla lui cetățenie și cu faptul că e mai deștept decât ceilalți care n-au știut să fie șmecheri.

Conștiința de a fi cetățean al Republicii Moldova se conturează dureros la frontieră, unde ești imediat identificat, după accent sau vreun cuvânt rusesc, dar mai ales după culoarea pașaportului. Slăbiciunile statului se reflectă aproape în derâdere prin cetățenii săi, prin viața lor socială, prin implicarea civică, prin conflictele cu care se confruntă. Fie că e vorba de Transnistria, fie că e vorba de problema identitară sau de cea a limbii. Am prieteni francezi care nu știau de existența țării noastre ca entitate politică și geografică, dar știau că există un conflict pe Nistru. Nu știau alte detalii, dar auziseră de Transnistria.

Nu cu multe zile în urmă am surprins o discuție dintre două doamne în autobuz. Desigur, vorbeau despre ajutorul pe care România îl acordă Republicii Moldova prin bani, burse, cetățenii etc, iar „nesimțiții de moldoveni nici măcar limba nu ne-o pot vorbi normal, fără rusisme”. Spuneți-mi că nu au dreptate! Relațiile dintre cele două maluri de Prut mie mi se par a fi destul de încordate, oamenii din ambele părți fiind marcați de stereotipuri, de prejudecăți, de înfumurare. Nu de puține ori auzi fraze de genul „Românii sunt țigani!”, „Noi suntem moldoveni!”, „Românii nu mai există în Basarabia” etc.Adesea, românii din România ne privesc cu superioritate, mai ales din cauza complexului limbii, însă cel mai adesea moldovenii nu manifestă o prea mare dorință de a reveni spre valorile culturale sau identitare și către limba română, preferând să nu-și recunoască și nici să accepte faptul că are probleme cu limba, cu atitudinea, cu mentalitatea, preferând negarea și aruncarea vinei asupra altuia.

Revin la problema cetățeniei. Poti fi român cu cetățenia Republicii Moldova la fel cum o pot avea și pe cea a Spaniei (dacă legea mi-ar permite). Nu cetățenia propriu-zisă e o problemă, ci acceptarea ei și diferențierea care se face între naționalitate și cetățenie. Majoritatea țărilor lumii nu se confruntă cu această problemă care, pentru moldoveni, pare a fi una destul de importantă. De exemplu în Franța, indiferent de etnie, în momentul în care deții o carte de identitate ești doar cetățean francez, fără a se mai discuta de marginea subiectului. Noi avem în schimb, moldoveni de naționalitate rusă, găgăuză, bulgară, ucraineană, română etc. Chiar și în pașaportul românesc termenul de cetățenie îl cuprinde și pe cel de naționalitate. Mi-aduc aminte de o domnișoară care încerca acum vreo3-4 ani în vama românească să-l convingă pe un ofițer că există o diferență mult prea mare între „noi” și români. În concepția ei Unirea ar fi doar începutul unui proces foarte complicat și periculos pentru întreaga Europă. Mă mir căci nu ne bucurăm de o astfel de putere sau faimă, încât să schimbăm frontierele geopolitice ale Europei. Din contra, europenii știu despre noi doar lucruri minore, mediocre și rar lucruri care ne fac cinste.

Sinceră să fiu, îmi vine să dau foc pașaportului albastru pentru că provoacă doar bucluc. Îmi place mai mult cel roșu. Nu-mi place să fiu omul cu 3 pașapoarte.

Mihai Eminescu - simbol al culturii române

Adevărat, a Moldovei e Basarabia…

Mihai Eminescu

Dacă Bucovina și mai cu seamă Maramureșului Eminescu atribuia o origine fabuloasă de patri primă a dacoromânilor, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică. Cel puțin așa își exprima Eminescu dragostea față de pământul Basarabilor în articolele sale. Noi, românii, l-am cunoscut și continuăm să-l cunoaștem ca mare poet, ca pe un spirit puternic și creativ. Astăzi, de 15 ianuarie îi sărbătorim ziua nașterii, ne aducem aminte că a fost un geniu care după cum am auzit pe cineva spunând în glumă a avut „nesimțirea” să scrie prea mult… Desigur, remarca este una metaforică, insinuând de fapt că acest geniu al literaturii române ne-a lăsat o moștenire colosală, atât prin  valoarea ei culturală, cât și prin volumul ei. Nu doar atât, aceasta este un element unificator căci aparține nou, tuturor, indiferent dacă suntem din Bucovina, Vidin sau România de astăzi.

Eu am crescut cu versurile lui Eminescu și cu poeziile lui Grigore Vieru. Fiecare dintre cei doi mi-au marcat, în mod diferit, formarea mea ulterioară de filolog și iubitoare de cultură. N-aș vrea să scriu însă acest articol, referindu-mă la minunatele poezii ale poetului născut la Ipotești. Mai degrabă mi-ar plăcea să vorbesc despre activitatea de publicist și mai ales atenția acestuia dedicată Basarabiei.

„A rosti numele Basarabiei e una cu a protesta contra dominațiunii rusești” sau „Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept aș nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecilea încă și până în veacul al nouăsprezecelea”… Ne întrebăm atunci cum să nu fie un pământ al tău dacă e cucerit cu plugul? Eminescu în articolele sale despre Basarabia prezenta istoria ca pe o roată strivitoare și regeneratoare în același timp, pledând pentru păstrarea conștiinței naționale. Cedarea acestui teritoriu Rusiei a fost criticat în activitatea de publicist a lui Eminescu nu dur, ci foarte dur. Era un luptător al valorilor culturale românești, iar pierderea Basarabiei era considerată drept un comportament de ignorare a românilor care rămăseseră dincolo de Prut fără a-și dori acest lucru.

 „Trist este când o nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să tragă folos dintr-o situație pacinică garantată de toate puterile, își iese din minți și sfâșie ea însăși tractatul ce-i asigură acea situație. [...] Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei străinătăți. în zadar moldoveanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul și țărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă și Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voievod cel Bun va fi rotit chii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat în zadar își va aduce aminte omul cunoscător de cele petrecute…”

Nu cumva Eminescu ne-a oferi întotdeauna o dureroasă lecție de istorie? Nu cumva a plecat pentru totdeauna Basarabia în neagra străinătate? Nu cumva voci precum cea a poetului astăzi sunt prea stinse sau lipsesc cu desăvârșire? Mi-aș dori să ne aducem aminte, noi toți, români din Cahul, Soroca, Botoșani și Timișoara, că personalități precum Eminescu au fost imboldurile și încurajările pe care le-a primit un întreg popor să nu renunțe la ceea ce au mai sfânt – limbă, istorie, identitate, cultură. Aș vrea ca atunci când îl comemorăm pe Eminescu să nu ne aducem aminte doar de „Luceafărul”, „Somnoroase păsărele” și „Scrisoarea I”, ci să încercăm fiecare în sufletul său să-și aducă aminte și de Basarabia părăsită. De Basarabia rătăcită și să ne asumăm această greșeală prin care un teritoriu al românilor a fost înstrăinat.

Eminescu este pentru mine nu doar un mare poet, ci și publicistul care a luptat pentru cauza Basarabiei atunci când mai toți se prefăceau că această problemă nu există. El este acel care n-a uitat că și dincolo de Prut, spiritul românesc este viu chiar și astăzi, indiferent dacă oamenii își spun moldoveni și sunt mai rătăciți.

Pentru SpreVest.ro

P.S. În video este colega mea Dina Cepeliuc, cântând superb.

Sărbătorile pe „vechi” sau pe „nou”...

      - Da noi om veni diseară cu uratul la tine!
      - Ia lăsați, eu țin sărbătorile pe stil nou, ca toți oamenii...

      Era să mă pricopsesc cu urători aseară. Nu că nu mi-ar fi dragi oamenii care voiau să vină, dar toată nebunia aceasta a sărbătorilor pe stil vechi sau pe stil nou, mă scoate deja din minți de ani buni. Mai exact de când am început să locuiesc în România, acum 11 ani. La început eram confuză, nu mai știam care sărbătoare e și eu de care parte ar trebui să fiu. Explicațiile au venit pe parcurs și mai în detaliu la disciplina „Istoria religiilor” pe care am făcut-o în liceu timp de un an (profil de istorie-științe sociale, deh!). Altceva însă voiam să scriu. Ceea ce se întâmplă în Republica Moldova cu sărbătorile e cel puțin ilar și prostesc. Desigur, știți că sunt mai multe țări care săbătoresc după stilul vechi, dar eu mă voi referi doar la Basarabia pentru că asta mă interesează. 

      Deci noi, moldovenii, sărbătorim pe 31 decembrie revelionul cu șampanie, mâncare de se rup picioarele meselor, cumătri, nași, prieteni prezenți. Doar, na! trecem în noul an cu tot fastul necesar. Apoi pe 7 ianuarie sărbătorim Crăciunul pe stil vechi. Eu deja de mulți ani îl sărbătoresc pe 25 decembrie. Iar pe 14 ianuarie iar intrăm în noul an, sărbătorind sf. Vasile pe stil vechi. Și tot așa. De câțiva ani (nu tare mulți) mai multe biserici, parohii, sate (spuneți-le cum vreți) au „trecut” sub jurisdicția Mitropoliei Basarabiei care aparține de Mitropolia României și a (re)adoptat calndarul normal. Printre aceste localități s-a numărat și satul meu de baștină. N-aș vrea să vă spun că bătrânii din sat, încă îndoctrinați și adepți ai lui Alexei al Moscovei, s-au dus la preot acasă și i-au devastat casa ca adevărați vandali. Mai târziu, ca să-și arate voinicia, au mai spart și geamurile bisericii, așa în semn de protesc față de trecerea pe stil nou...

       Fără să vreau trebuie să recunosc faptul că în Moldova lucrurile aproape întotdeauna merg pe dos sau cu întârziere. Când oamenii normali, civilizați sărbătoresc Nașterea Domnului, la noi se taie porcul, iar gospodinele muncesc pe rupte să se pregătească de revelion. Când oamenii normali ies deja din vacanță și din verva sărbătorilor, revenind la serviciu, școală, facultate etc. noi sărbătorim Crăciunul, mâncând pe săturate și invitând toți cumătrii la sindrofie.

        Nu-i problema în cumătri, ci în atitudinea ignorantă a moldovenilor, în nepăsarea de care dau dovadă în privința lucrurilor care-i definesc ca societate. Noi mereu suntem divizați, indiferent despre ce vorbim - religie, identitate, limbă, istorie, societate. Chiar și în atitudinile societale sau politică. Oare chiar ne place să fim astfel sau e o atitudine generată de comoditate sau de nepăsare? 

         Deși târziua, și părinții mei au început să sărbătorească Crăciunul normal, pe 25 decembrie. Eu cred că o schimbare poate fi benefică societății moldovenești trebuie doar un pic de voință, de curaj și de un moment în care am pune piciorul în parg și am spune „Până aici!” Eu n-aș vrea să-mi educ copiii în spiritul multiplelor sărbători, ale multiplelor identități pe care le avem, a multitudinii de limbi pe care le vorbim...

Religia este o opțiune sau nu?

            Ieri, în scara blocului unde locuiesc, mă întâlnesc cu două doamne. Prezentabile, respectuoase. Ieșisem până la magazin, iar la întoarcere le văd în fața blocului așteptând.

-        Bună ziua.

-       Bună ziua.

-       Vă putem reține un pic?

-       Nu știu. Despre ce e vorba?

-       Păi, iată, când ați coborât scările ne-am uitat așa la dumneata și am văzut multă nesiguranță în ochii dumitale. Credem că te putem ajuta.

-     Wow! Știam eu că ochii sunt oglinda sufletului, dar până a ajunge într-acolo încât să „vedeți” nesiguranță în sufletul meu, e cale lungă!

-      Nu, nu! În ce crezi dumneata?

-      În ce cred eu? Cred că mă privește doar pe mine în ce cred, înțelegând unde vor cele două să ducă discuția. Din ce sectă sunteți? le-am întrebat.

-     Vai, da nu suntem de la nici o sectă! Propăvăduim credința cea adevărată.

-      Aham...

-      Ai citit vreodată Biblia?

-      De două ori când eram în liceu.

-      Și nu ți s-a părut că astăzi oamenii nu mai respectă aproape deloc Biblia?

-     Doamnă, Biblia a fost scrisă acum mai bine de 2000 de ani. Omul a evoluat, societatea e cu totul alta. Nu putem să ne conducem după niște legi și percepte ce au rămas învechite, ancorate în trecut.

-       Da, dar noi respectăm cuvântul Domnului.

-     Voi care?

-     Noi care credem în Dumnezeu Iehova.

-     Vai! Doamnelor, n-aș vrea să vă supăr, să vă jignesc, dar eu cred în alte lucruri decât voi. Nu am nevoie de ajutor, iar de voi avea, știu unde să merg după ajutor.

-      Te vei duce la Biserică? Nu vei găsi prea mult ajutor acolo...

-      Biserica și religia în general pot fi legate sau luate separat. Dacă nu merg la Biserică nu înseamnă că nu cred în Dumnezeu sau că nu încerc să mă conduc după niște reguli care mă fac să fiu mai bun.

-      Păi tocmai asta e! Preoții sunt păcătoși. Cei din religia voastră, a ortodocșilor, cred că sunt cei mai tari și că pot prosti atâta lume. Păcătuiesc mai mult decât oamenii de rând. Sunt pedofili sau abuzează sexual de fete. La noi, părinții, nu sunt așa, sunt primii care respectă aceste reguli. S-au auzit multe despre preoți corupți și păcătoși, dar despre ai noștri niciodată.

-     Oamenii sunt diferiți, iar preoții nu sunt sfinți, ci oameni obișnuiți. Greșesc la fel ca toți ceilalți semeni ai lor. Religia nu aparține preoților, iar Biserica este doar unul din locurile unde poți să te rogi Domnului. E adevărat, a devenim mai mult o instituție, dar rămâne casa Domnului. La fel de bine mă pot ruga acasă, sau în parc pe o bancă, sau în orice alt loc unde cred eu că voi găsi liniște sufletească. Nu vrea și nici nu pot fi constrânsă de reguli create de oameni. Când simt nevoia să mă rog atunci o fac. Noi toți ne naștem cu o religie, fie ea ortodoxă, catolică, iehova etc. Iar atunci la începututl vieții noastre nu suntem capabili să ne alegem religia. La maturitate deja nu mai simțim decât destul de rara să ne-o schimbăm pentru că am crescut cu ea. De mici am mers la biserică alături de bunici, am fost botezați sau am practicat alte ritualuri religioase. Sau nu.

-    La noi oamenii nu sunt constrânși, iar cei săraci sunt ajutați de ceilalți mai bogați. Aceasta e adevărata milostenie.

-      Nu, aceasta e adevărata manipulare pentru că cel sărac, ajutat să iasă din mocirlă, se simte obligat să creadă în astfel de milostenie. Adevărata milostenie ar trebui să fie acea în schimbul căreia nu ceri nimic.

-      Da, da, vorbești ca mulți alții care au fost îndoctrinați și care nu știe mai nimic despre celelalte religii.

-    Nu, vorbesc ca o persoană care știe suficiente despre propria religie în primul rând și care a citit suficient despre celelalte. Nu cred că le știu pe toate. Poate că nici nu vreau să le știu, dar sunt mulțumită cu atât, cu ceea ce știu, și cu religia pe care o am.

-    Dacă te răzgândești te vom aștepta oricând în Casa Domnului ca pe oaia rătăcită.

          Aici chiar nu mi-am putut reține un zâmbet, sesizând faptul că tocmai fusesem asemănată cu o oaie... Le-am lăsat pe cele două propăvăduitoare ale lui Iehova să meargă la alte „oi”, eu rămânând întreaga zi cu această discuție în cap. Mă întreb cum reacționează alți oameni și dacă încep să creadă într-o altă religie care sunt argumentele lor? Oare faptul că astăzi preoții au devenit mai coprupți e un motiv suficient de puternic încât să ne determine să renunțăm la credința noastră? Știu că cel mai adesea discuțiile despre religie, biserică și Dumnezeu sunt declanșatoare de păreri contradictorii, însă mi-e interesant să știu cum ați fi reacționat voi în locul meu.

Scrisoare tatei

Deși poezia este mai veche, fiind scrisă în 2005, mi-am reamintit astăzi cât de emoționat a fost tata când a citit-o. Ulterior mi-a venit ideea de a face o variantă în franceză pentru un concurs de poezie. Astfel, poezia e ușor modificată în limba franceză. Fără a vrea să mă laud, dar poezia aceasta mi-a adus în dar prima mea călătorie în Franța, câștigând locul I.

Tată,

Trimite-mi prin vorba-ţi caldă

Dorul şi doinele de la noi,

Trimite-mi dulce iz de toamne

Când în butoaie puneai vinuri noi...

Trimite-mi timpul când

Încet viscolea în ograda noastră

Cu albe petale de cireş,

Iar vremea necruţătoare devenea

Pur şi simplu iarnă

Şi ne plimbai cu sania,

Râzând fericit...

Aruncă-mi blând liniştea feerică

A cărării din grădină

Dormind sub mângâierile lunii –

Trimite-mi-le pe toate,

Căci ele-mi topesc

Fiinţa, dorul şi aleanul

Şi mă zbuciumă şi mă fac să plâng!
Mi-aduc aminte cum te aşteptam

În caldă zi de vară

Să-mi spui ce păsări ţi-au cântat

Azi în crâng...

Dacă aş putea ţi-aş mângâia privirea obosită

Ruptă din roşu amurg de toamnă...

Şi-a fost demult, nu-i aşa?

Anii...se ţin de noi şi ne petrec

Până privirea ni se pierde-n neguri.

Mi-e dor să întrebi iar

Unde-i copilul cu ochii negri ca murele

Şi plini de şiretenie?

Cine-i mai caută paşii sprinţari,

Rătăciţi

Prin poieni şi pe drumuri,

Cine-i mai spune poveşti

Cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene?

Tu, tată, tu şi inima mea rătăcită,

Două inimi cuprinse-n amintiri

Ca-ntr-un toiag de fier!

Şi-mi vine să-mi tai tăcerile

În mici secunde

Să le arunc nebuneşte

Peste răsărituri

Şi apusuri obosite

Peste dorul tău, tată...

Şi-mi vine să-mi despic trăirile

În minute, iar cu ele

Să-ţi mângâi somnul obosit

Plin  de vise cu noi...

Să mă arunc peste

Să te regăsesc mai repede...

Şi toate acestea

De dorul tău, tată...

Lettre à papa

  Papa, envoie-moi

    … les douces paroles,

      les souvenirs ou le son

    … le parfum d'automne :

    quand tu faisais du vin,

    et des couronnes de chrysanthèmes

    pour maman...

    … il neigeait doucement, tombaient

    les blanches pétales du cerisier...

    et le temps devenait alors... hiver.

    Papa, donne-moi

    la tranquillité solennelle

   du sentier du jardin :

    Dormir sous la caresse

    de la lune.

    Je voudrais écouter le crépuscule

    et le buccin ;

    les jeux d’enfance :

   des boucles d'oreille

   des fleurs de nos cerisiers...

    Je voudrais que tu demandes : où est l'enfant insolent avec ses yeux noirs

    comme les mûres

    sauvages...

    Est-il encore dans la forêt chercher ses pas ?

    Les années…

    Elles accompagnent nos histoires.

    Casser les silences

    en petites secondes,

    puis, les jeter sur les aubes.

     Les crépuscules sont fatigués…

Ce ne va aduce, nouă moldovenilor, anul 2011?

          Când citesc în presa de dincolo de Prut care e situația politică nu pot decât să dau din cap îngândurată. Mi-e aproape teamă să mă gândesc la viitorul acestei țări. Oricum ar fi, nu sună foarte promițător. Mă întreb aproape ironic – a fost mai rău cu o guvernare comunistă sau acum e mai rău? Sigur, nu-i agreez deloc (dar chiar deloc) pe comuniști, dar prezența domnului democrat Lupu în fotoliul de președinte al țării îmi dă niște fiori pănă în adâncul măduvei. Mi-aș dori să rămână în istoria acestui spațiu geopolitic zguduit de controverse doar ca președinte interimar.

            Într-o zi mă întreabă o amică nu prea la curent cu situația din Moldova când sunt alegeri la noi. Încep să râd aproape isteric. Păi, draga mea, la noi tot sunt alegeri de vreo doi ani. Am avut alegeri de orice fel. Chiar și un referendum. Mă privește uimită și nu știe exact ce să creadă – glumesc sau chiar spun adevărul. Recapitulând acești aproape 2 ani de la evenimentele din aprilie 2009 mă întreb cum am mers, înainte ca oamenii normali sau înapoi ca racii?  Mai degrabă am bătut pasul pe loc, iar viața politică a țării s-a zbătut și a avut nenumărate spasme. Rezultate? Vreo doi președinți interimari, certuri de la mașinile prezidențiale, cuvinte dubios de oraznice aruncate celorlalți politicieni de către Voronin (sau Boronin cum am mai văzut în presă), un guvern care a făcut atâtea vizite prin Europa cât nu s-au făcut în 8 ani, alianțe marcate de incertitudine și de nesiguranța existenței de mâine, negocieri aberante despre „principii și valori”, vizite ale multor oficiali europeni sau chiar de dincolo de ocean.

Mă întreb dacă măcar un politician s-a gândit cu adevărat la ce simte, suferă și crede societatea. Dacă le-a păsat conducătorilor noștri de ceea ce înseamnă bunăstarea unui popor, problemele grave (și foarte grave) cu care se confruntă, carențele unui sistem sanitar sau de învățământ. Și câte ar mai fi de remarcat și de adus aminte! O Moldovă fără sărăcie (cum era sloganul unui partid politic) e posibilă numai dacă s-ar asculta și vocea oamenilor de rând care nu stau în fotolii moi și pe care nu-i așteaptă Mercedes-ul la ușă. Ar trebui ascultați în primul rând cei care stau și vând pe la colțurile piețelor în frig, tremurând și îmbolnăvindu-se, cei care stau prin spitale unde mișună șoareci, iar mâncarea e infectă, a profesorilor care predau copiilor prin sate în clase neîncălzite și din manuale jerpelite, a bătrânilor care nu știu pe ce să-și împartă minuscula pensie.

Mă apucă furia când mă gândesc la unii care discută despre „valori și principii” și vor să grăbească refacerea clădirilor guvernamentale distruse în aprilie 2009, în timp ce sute de copii merg la școală îmbrăcați inadecvat cu vremea geroasă de afară, iar alte sute de moldoveni dau mii de euro pentru o viză falsă să plece în Italia. De-ar pleca toți și de i-ar lăsa pe ei fără slugi! Tragând linii după acești aproape 2 ani văd că puține s-au realizat, iar când reflect mai bine îmi dau seama că nici acum ne avem siguranța că va fi ales președintele țării. Anticipatele devin o probabilitate, iar oamenii s-au săturat de incertitudine, minciuni și discuții inutile.

Aș vrea să-i rog pe guvernanții noștri să reflecte mai bine, să lase la o parte mândria goală și să se gândească la cetățenii pe care-i conduc, să se gândească la bine acestora. Cu siguranță lucrurile se vor urni cu mare greutate, dar orice are un început. De ce nu și-ar propune ca ei să genereze acest început? I-aș ruga să acționeze în folosul țării, nu doar spre umplerea buzunarelor. Mă întreb ce ne va aduce, nouă moldovenilor, anul 2011? Anticipate sau stabilitate? O schimbare spre bine sau aceeași situație precară ca și până acum?

Blogul meu are 1 an

         Deja un an? Parcă ieri scriam amuzată primul articol. Spațiul unde am scris ce mă doare, ce mă deranjează sau ce-mi place și iubesc a devenit și al vostru pentru că v-am împărtățit totul. Sau aproape totul căci am și eu micile mele secrete. N-am scris nici rar, nici des. Uneori în fiecare zi, alteori mai rar, în funcție de timpul și resursele disponibile. N-am vrut și nici nu vreau sute de cititori, ci doar pe cei care au intrat o dată pe blog și au revenit și a doua oară pentru că au găsit ceva interesant, plăcut.

        Dacă astăzi sărbătorim 1 an este datorită vouă celor care ați accesat pagina și v-ați expus nemulțumirea, spijinul, părerea, indiferent care a fost, fie că mi-a plăcut sau nu. Vouă vă dedic această zi, sperând că veți fi alături și când vom împlini 2 ani sau poate 10. Vă mulțumesc că m-ați încurajat să scriu și să-mi exprim trăirile. Nu pot promite că voi fi la fel de sârguincioasă și în acest an pentru că e unul extrem de important și obositor pentru mine, iar prin vară îmi voi susține teza de doctorat. Dar pot să vă promit că voi încerca să evadez și în aces spațiu virtual pentru a-mi descărca sufletul, pentru a scrie poezii sau articole. 

         Așadar, prieteni, colegi și vizitatori anonimi, vă mulțumesc încă o dată pentru susținerea și încurajările pe care le-am primit de la voi. Iar blogului îi urez viață lungă :)

2011

           Anul a început deja. Parcă prea repede, fără să-mi dea răgazul necesar pentru a medita asupra celor întîmplate în 2010 și, mai ales, fără a mă gîndi la ce voi face în 2011. Am impresia că la fiecare revelion îmbătrânesc, iar gândurile de femeie tânără și dornică de viață o iau razna. Vreau și aia și aia și aia... Dar una e să vrei și alta să obții și să faci. Cred că fiecare dintre noi avem regrete când pleacă un an, iar atunci când altul își face loc în viața noastră avem speranțe. Tot om sunt și eu. Ce-mi doresc eu cel mai mult în 2011? Vai, mi-e teamă că lista ar putea fi prea lungă, iar eu deloc modestă. În primul rând îmi doresc să-i văd mai des pe părinții mei și să merg mai des în Basarabia, spre locurile dragi ale copilăriei. Apoi îmi doresc ca sarcina cumnatei mele să fie una ușoară, iar eu prin vară să devin fericita mătușă a unor gemeni sănătoși.

          Când trag linii, în ultimii 3 ani din viața mea, doctoratul a devenit deja un fel de punct de reper. Adesea cam agasant și nesuferit. Așa că îmi doresc să am inspirație și dorință de a lucra să-mi susțin teza de doctorat această vară. Aș vrea să fie o lucrare apreciată, frumoasă și, mai ales, utilă. Îmi doresc să nu mă împiedic de prea multe ori și să duc la bun sfîrșit o muncă de 3 ani. Aș vrea să dedic ceea ce voi scrie părinților mei căci ei mi-au fost mereu imboldul și speranța de a merge mai departe. Aș vrea să pot să-i mulțumesc surorii mele pentru toată dragostea și să-i pot spune că fără ajutorul ei n-aș fi reușit poate niciodată să fac acest doctorat.

          Îmi doresc să călătoresc mai mult decât până acum. Vreau să văd locuri noi precum Armenia, Tunis, Egipt. Aș vrea să revăd Franța - țara mea de suflet.

         Deși am făcut atâtea studii, am nevoie de un echilibru profesional. Aș vrea să reușesc în acest sens să pornesc pe un drum mai bun, cu mai puține piedici, cu mărăcini mai puțin dureroși. Aș vrea să mai învăț o limbă străină. Într-o oarecare măsură mi-aș dori să mă întorc la universitate, la studenți, să predau ceva util, plăcut, ceva despre Basarabia.

         Îmi doresc să pot avea mai multe flori de cameră, să le îngrijesc și să mă uit la ele cu drag. Mi-ar plăcea să gătesc mai bine, să încerc rețete noi și să fie mulțumiți cei care mănâncă ceea ce gătesc eu. Îmi doresc să pot petrece mai mult timp cu prietenii, iar pe cei care sunt departe mi-aș dori să-i văd mai des.

       Am poate și alte gânduri, dorințe nedetectate, care vor apărea pe parcursul anului și care vor fi importante pentru mine. Orice mi-aș dori, orice mi-ar plăcea, întâi de toate îmi doresc sănătate și să pot avea banii necesari să fac operația de care am nevoie. Toate însă știu că vin încet, la timpul lor. Dacă nu se vor întâmpla anul acest la anul sigur vor fi mai aproape de a se îndeplini. Important e să cred în mine, să fiu la fel de amibițioasă și la fel de iubită de cei dragi. Poate că mi-aș dori și să mă căsătoresc, încă nu știu.