Amintiri despre limba mea

          Îmi aduc aminte de zilele de 31 august din copilăria mea. Adesea ploua. Un fel de anunț precoce al toamnei apropiate. Pe stadionul din sat se organizau tot felul de lucruri. Pe scenă cântau copiii din ansamblul școlii sau veneau alte ansambluri din raion. De obicei era un meci de fotbal între sate, unde băieții scandau numele echipei preferate. După amiază era organizată un fel de competiție sângeroasă (așa o numeam eu) – bărbații mai corpolenți se luau la trântă. Premiul era un berbec mare, frumos, iar câștigătorul îl lua în spate triumfător și pleca mândru cu el acasă. Îmi mai aduc aminte sărăcia oamenilor. Gheretele cu înghețată, tarabele cu bomboane, covrigei, ciocolată și tot felul de nimicuri erau asaltate de copii care adesea aveau în buzunar maxim 5 lei, dar priveau cu jind ambalajele frumoase, sclipitoare care îți luau privirile. Deși știau că vor cumpăra ceva anume, priveau tot ce era expus, întrebau prețurile, abordau o mină nehotărâtă și la urmă cereau o înghețată la cornet și o bomboană. De dimineață trăiam cu spaima că mama nu are bani să-mi dea și mie. Mi-era atât de greu să merg s-o rog să-mi dea bani. Mă îmbrăcam, eram aproape gata de plecare, prietenele erau deja la poartă așteptându-mă, iar eu timid, abia șoptind o întrebam dacă pot astăzi să-mi iau o înghețată...

        Astăzi lucrurile s-au schimbat mult. Nu, nu ne-am îmbogățit peste noapte, dar lucrurile stau altfel. Moldoveanul e genul de om care e sărac lipit pământului, dar sărbătorește pe picior mare. Sărbătoarea Limbii a devenit un fel de sărbătoare de „chileală”. Puțini sunt cei care își dau seama ce anume și de ce sărbătorim „limba”. Ne-am atrofita sufletește. Patriotismul afișat de noi e unul fals. Și poate că nu e în totalitate vina noastră. Atunci când grijile materiale te copleșesc, gândul omului nu e îndreptat spre limbă, independență, identitate. E pur și simplu un instinct biologic de supraviețuire, nu o toană oarecare. Mulți dintre noi ne întrebăm de ce suntem singurii care avem o sărbătoare a limbii. Care limbă? „A noastră”. Vi se pare un răspuns satisfăcător? Mie nu. E română sau moldovenească? Ar putea fi și chineza. Oficialii noștri se întrec la a face declarații, la a ne asigura că denumirea de „limbă moldovenească” e doar „o problemă tehnică” și că oricare dintre noi știe că vorbește română. De ce sondajele de opinie ne spun altceva totuși? Mulți din cei intervievați afirmă că vorbesc moldoveneasca. Pe mine una mă întristează faptul că am furat cu nerușinare denumirea limbii. Cine are minime cunoștințe de istorie și lingvistică știe că limba moldovenească nu e decât denumirea regională a limbii române din vechea provincie istorică Moldova (cea de la Carpați până la Nistru și dincolo de râu). Am furat denumirea limbii și a țării. Și dacă ar fi puțină dorință, politicienii ar remedia această minciună și ar modifica o dată și pentru totdeauna Consituția țării, redându-i limbii noastre locul pe care îl merită.

          Nu încerc să par deșteaptă sau să mă umflu în pene, dar eu aș sărbători mai mult renașterea limbii române în Basarabia după căderea Uniunii Sovietice. A folosi sintagma Limba noastră e un pic cam neclar. Fiecare sărbătorește ce limbă vrea? Apreciez libertatea autoidentificării, dar nu până acolo unde aceasta devine absurdă și ilară.