Gluma

„Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvic.” – doar o glumă nesărată, aproape copilăroasă scrisă pe o ilustrată. Avea însă menirea de a semna aproape pentru totdeauna condamnarea unui om. În primul rând excluderea lui din rândurile Partidului Comunist, apoi exmatricularea din universitate și condamnarea la închisoare. – „Tovarăși, n-a fost decât o glumă!”... Era destul de ușor să devii „dușman al poporului”, era suficient să glumești. Se dezlănțuia o adevărată vânătoare de vrăjitoare, omul devenind în scurt timp un proscris, un paria al societății. După armată, muncă istovitoare în mină, reabilitarea din toate punctele de vedere este una destul de anevoioasă. Abia mulți ani mai târziu, Ludvic (glumețul) își poate relua studiile, agajându-se într-o instituție de învățământ, fără a putea însă să avanseze în domeniul său. Situația, mai bine zis întreaga acțiune nu e una deosebit de neobișnuită, fiind chiar des întâlnită în fostele țări comuniste, nu doar în Cehoslovacia.

Romanul lui Milan Kundera, Gluma, e unul care parcă a fost scris pentru a confirma că omul este un animal de pradă, că-i place să se joace cu victima sa, să-l chinuie, să-i caute lacrimile în ochii speriați de ciută sălbatică. Și nu doar atât. E o satiră la adresa comunismului, a acestei mari „religii” care încă mai are spasme dureroase, dar care e condamnat să moară încet, încet. Eu am văzut romanul și dintr-o altă prismă – omul rămas singur cu el, raționând, căutând explicații la acțiunile sale, mulțumit însă de faptul că greșește căci greșelile sunt singurele care-i umplu viața de umanitate. E impresionantă tehnica discursivă a lui Kundera de a realiza traseul unei vieți, simple și totodată complicate, a existenței cu tot ce implică ea, cu trăiri și regrete, cu dragoste și uitare. Teama omului de a se revedea pe sine, de a-și regândi existența, teama și împotrivirea de a-și aminti un trecut oprimat, numai pentru a nu ajunge să se deteste pe sine, să-și imagineze doar cum ar fi fost dacă ar fi procedat altfel. „Dar care amintire nu e, în același timp, o recreionare a unui vechi tablou? Care amintire nu e o expunere actuală a două chipuri, cel prezent și cel trecut?”

Omul obosește. Oboseală... cruntă. Comunismul nu doar ne-a masacrat sufletele, nu doar răpit libertatea și capacitatea de a raționa normal, ci ne-a obosit de noi înșine. A fost chiar nevoie de acest monstru fără chip (dar, din păcate întruchipat) să ne dăm seama că umanul nu are nevoie de bariere absurde? Cum de a fost și încă mai este un fel de microb care încă înveninează sufletul, existența?

P.S. Mulțumesc încă o dată prietenului meu Penoz pentru darul minunat.