Dragostea de limbă și patrie nu trece niciodată

Mama are o vorbă „dragostea de limbă și patrie nu trece niciodată”. O repeta adesea când mai vorbea la telefon cu o rudă apropiată, căsătorită în Rusia și care câteodată nu își mai aducea aminte unele cuvinte românești. Peste ani de zile am ajuns să-mi dau seama de ce spunea așa. Când am împlinit 15 ani am ales să fac studiile în România. Primele luni de „străinătate” au fost lungi, lungi, fiindu-mi dor și-n somn de casa părintească, de malurile verzi ale Prutului, de livezile de piersici, de cuibul rândunicii de sub streașină. Mi-l aminteam pe tata meșterind câte ceva prin curte imediat ce închideam ochii, meditând, dorindu-mi să fiu cât mai aproape de acele locuri îndrăgite. Adevăratul sens al acestor cuvinte l-am înțeles abia atunci când plecată fiind, îmi doream din nou să plec... spre sărmana Basarabie. Apoi, plecată în Franța, vorbind zilnic doar limba franceză, seara recitam poezii de Tudor Arghezi și Mihai Eminescu, rotungind frumos orice vocală, punând emoții și dragoste în orice rimă, fiindu-mi mereu dor de limba română. Cred că străinătatea e de zece ori mai grea atunci când ești despărțit de limba ta maternă și de universul care s-a țesut în juru-ți încă de mic copil.

Durerea mea cea mai mare iese la iveală nu atunci când plec în vreo țară străină, ci atunci când trec vama pe la Sculeni. În țara mea oamenii își uită limba. Mai mult decât atât – preferă să vorbească o altă limbă, rusa, pentru a părea mai elevați. Nu de puține ori auzi tineri pe străzile Chișinăului, prin parcuri sau magazine, vorbind rusa cu un puternic accent... „moldovenesc”. De ce? Încerc să înțeleg cum de alți concetățeni de-ai mei se simt mai bine într-o altă limbă decât cea a mamei. Sau și mai rău. Alții vorbesc o limbă păsărească, un amestec ciudat de cuvinte românești, rusești și altele inventate, neexistând nici într-una din cele două limbi. Un fel de limbă intermediară, însă pocită, care doare numai atunci când o auzi și simți în adâncul sufletului cum ești rănit, scuipat. Te simți bizar, neînțelegând aspectele acest fenomen social.

Moldovenii încă nu au înțeles nici până astăzi că vremea sovietică a apus, limba rusă nu mai este limbă de comunicare interetnică, iar limba română trebuie să-și reia locul și importanța în educarea națiunii. Au trecut vremurile când a vorbi moldovenești însemna a fi „țăran” și needucat. Și nu pot înțelege cum de o limbă atât de melodioasă precum româna nu trezește dorința de a fi învățată și vorbită corect?! A-ți iubi graiul înseamnă a-ți iubi patria, locul unde te-ai născut, locul care își lasă amprenta asupra personalității și a vieții tale. Cum putem oare trăi într-o țară a cărei limbă poartă două denumiri și este zilnic infectată cu rusisme? Vorbește-mi puțin în limba maternă și-ți voi spune cât ești de educat. Ecuația e valabilă oriunde și pentru oricine. Nu! Să nu credeți că etnicii ruși sunt de vină că noi vorbim pocit! Noi suntem principalii vinovați și trebuie să ne asumăm consecințele. Dacă părinții acasă nu-și învață copiii să-și iubească limba și patria, la maturitate devii un om fără patrie și fără limbă. Din păcate noi nu știm să trezim rușilor din țara noastră dorința și chiar necesitatea de a cunoaște și vorbi limba băștinașilor. Un simplu exemplu: dacă intri într-un magazin și ceri un produs, iar vânzătoare îți vorbește în rusă, imediat și noi trecem la rusă. De ce însă nu le răspundem în română? Vor fi obligați astfel de împrejurări să învețe măcar cuvintele ce țin de conversație. În familia lor, desigur, au tot dreptul să vorbescă limba lor maternă. Dar dreptul nostru e mai mare! În țara ta, vorbești limba ta nu pe a lui Pușkin.

Acestea sunt gânduri și păreri care nu intenționează absolut deloc să provoace disensiuni interetnice sau diverse conflicte, ci doar dorința de a te simți bine în țara ta. Aș vrea ca atunci când trec vama să aud peste tot dulcea limbă românească, să văd oameni zâmbind, răspunzându-ți politicos „Desigur, spre Cantemir este un autobus la ora 14. Dorinți un bilet?”