Ziua bilanțurilor

Aniversarea trebuie să fie cea mai frumoasă zi din an. Așa spun mai toți. De parcă destinele ar ține seama de răsturnările de situații, mi-am rezervat mereu în dimineața aniversării mele un moment pentru bilanțuri adesea copleșitoare sau spășite, dar și pentru planuri întotdeauna mărețe. Ce n-am apucat să fac anul acesta, rămâne pentru următorul... și-mi promit întotdeauna că voi fi mai bună, mai calculată, îmi voi vizita părinții mai des și voi citi toate cărțile pe care îmi doresc să le citesc. Primii care mi-au cântat „La mulți ani” au fost iubitul și fratele. Apoi m-a trezit de dimineață tata. Cu glas domol, blând și binecunoscut. Simțeam cum zâmbește dincolo de imensa distanță ce ne desparte. În acele momente îmi doream enorm de mult să-l strâng în brațe. Prelug. Cu mult drag. Cu mama am vorbit ceva mai târziu. Sufletul meu pereche. Născute la o zi diferență în caledar. Suntem ca două chipuri care se citesc reciproc într-o oglindă. Mi-a vorbit suav, mi-a sărutat ochii, nasul, fruntea. Apoi a vărsat câteva lacrimi. Eu eram fericită. Calmă. La aniversarea mea nu-mi doresc aproape decât oamenii pe care îi iubesc cu adevărat. Ei se bucură sincer pentru mine. „La mulți ani, amice!” am auzit în telefon vocea surorii mele. „Amice” a fost numele noastre încă de mici copii. De când ne uitam la ciocănitoarea Woody.

De ziua mea am primit cele mai frumoase urări. Cele mai calde îmbrățișări. Cele mai tandre priviri. Cele mai duioase conexiuni. Am îmbătrânit cu un an, dar tot „amice” am rămas. Mulți dintre noi ne dorim să rămânem la aceeași vârstă, să nu înaintăm pentru că timpul nu mai poate fi recuperat. Eu vreau să merg înainte. La următoarea aniversare vreau să trag o altă linie, să visez alte lucruri, să-mi propun alte vise, dar să iubesc viața, familia, copilăria cu aceeași dragoste inocentă de puștoaică.