Les invités de mon père sau rușinea de a fi basarabeancă...

               Lucien Paumelle, un medic pensionar strălucit, în vârstă de 80 de ani, văduv deja de mulți ani se hotărăște să ajute refugiații și imigranții veniți în Franța în căutarea unei vieți mai bune. Astfel, bătrânul se oferă să găzduiască în casa lui o tânără moldoveancă, Tatiana, și pe fiica acesteia, Sorina. Doar că aceasta chiar de la prima întâlnire cu familia lui Lucien pur și simplu șochează prin atitudinea obraznică, prin vulgaritatea limbajului, machiaj strident și lipsa aproape totală a bunelor maniere, fumând la masă, prin casă, în baie și în locurile publice. Imigrant fiind, dă dovadă de un rasism de neînțeles, alegând pentru fiica ei o școală privată, plătind studiile doar pentru că nu sunt chiar atât de mulți arabi și negri nespălați... Lipsa de cultură a scoandaloasă. Fiica lui Lucien, Babette, îi duce la un concert de Schubert, dar se pare că moldoveanca nu este chiar melomană, admirând mai mult decorul, sala, oamenii din jur, scotocind prin geantă, mestecând gumă Orbit ca o vită și, într-un final, alegând să iasă din sală pentru că se plictisea prea tare. Familia bătrânului medic încearcă să fie îngăduitoare cu ea, găsind tot felul de scuze – diferențele culturale, regimul comunist ca un factor împotriva integrării sociale, nivelul scăzut de trai etc. Întrebată cum este în Moldova și dacă acolo se vorbește româna sau rusa, Tatiana răspunde fără să mediteze prea mult – rusa. Discuțiile ei cu fiica toate sunt în limba rusă, iar atunci când se enervează nu se jenează să-i numească pe francezi „durak” sau „svolochi”, iar cuvântul ei preferat se dovedește a fi „merde”.

           Moldoveanca este menajată până în momentul în care copiii lui Lucien află că acesta s-a căsătorit cu străina și că îi dezmoștenește pnetru a-i lăsa acesteia întreaga lui avere. Babette și Arnaud se simt trădați de propriul tată, neglijați, jigniți că acesta îi îndepărtează de el pentru o femeie vulgară, profitoare și care la prima ocazie i-a administrat bătrânului „din greșeală” o supradoză de medicamente pentru cardiaci. Într-un final se hotărăsc să meargă la prefectură și s-o denunțe pe Tatiana, iar aceasta este repatriată în Moldova.

          Știam că filmul ieșise de mult timp în cinematografe, dar am ezitat să-l văd. Într-o zi primesc un mesaj de la o prietenă din Franța care mă întreabă dacă l-am văzut, căci ea îl vizionase cu o seară înainte și i s-a părut scandalos. Deși încerca să-mi demonstreze că părerea ei despre mine și despre moldovence nu se schimbase și rămăsese pozitivă, am simțit o urmă de îndoială în cuvintele ei. De două ori în viață mi-a fost rușine de originile mele. Prima dată acum 5 ani, în Franța, când un tânăr de la universitatea din Lyon și-a șters mâna cu scârbă când a auzit că sunt româncă din Basarabia strigând aproape sufocant „Sunteți țiganii aceia nenorociți care cerșesc pe la colțul străzilor și fură prin metrou din buzunare!” și a doua oară când am văzut acest film. Mă întreb dacă a fost corect din partea regizorului să împroaște cu noroi într-un popor, adunând la eroina Tatiana o multitudine de defecte. Mă întreb dacă noi, oamenii, mereu vedem la ceilalți doar defectele și de prea puține ori calitățile? Mă întreb câți francezi știu că lingvistul Eugen Coșeriu pe care îl respectă enorm este și el din Basarabia. Sau pur și simplu viața cotidiană, evenimentele zilnice, experiențele negative în care o moldoveancă în căutarea unui bătrân muribund are rolul principal sunt mai vii și mai marcante?