Stela POPA este jurnalist de profesie. S-a născut la Chișinău unde a urmat cursurile Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării și mai târziu studiază în cadrul Facultății de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative un masterat în Politologie. În mass-media pășește pentru prima dată la Radioul Național, în anul 1997, unde a participat la emisiunea pentru adolescenți „Semnal Junior”. De-a lungul timpului a colaborat cu diverse instituții mass-media printre care: Literatura și Arta, Postul de televiziune M1, ziarul „Universitatea”, Postul de Radio „Europa Liberă”. A fost reporter la postul de televiziune TV7, iar mai târziu prezintă știrile la postul de televiziune EuroTV. Din anul 2009 este realizator și moderator al emisiunii Mai aproape de Europa de la postul de radio Vocea Basarabiei, filiala București. Pe data de 11 februarie 2010, Stela Popa își lansează cartea 100 DE ZILE la editura Tritonic.
Ce ne puteți spune despre modelul identitar din Republica Moldova? Limba este un liant sau un factor de disensiune?
Este un subiect atât de larg şi de sensibil în R. Moldova, încât nici nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să închei. Se fac atâtea declaraţii şi speculaţii pe seama acestui subiect, încât îmi vine să cred că nicăieri în altă parte a Europei nu este atât de preocupată mai intens de acest subiect decât la noi. Să pornim întâi de la numele real al statului R. Moldova care, adeseori, inclusiv în forumurile europene, este denumit „Moldova”. Nu întâmplător unii analişti atrag atenţia asupra acestui exemplu. Această referinţă inexactă cu trimitere la titlul republicii ar putea fi chiar proba unei crize identitare încă neclarificate. Este evident că astăzi problema identitară în RM încă se mai pune, cel puţin pentru unii: ce limbă vorbim, cine suntem, încotro trebuie să mergem? Iar după cei opt ani de comunism, care au apăsat cu degetul şi mai tare în această rană, încercând să împartă populaţia aberant între români şi „moldoveni” sau vorbitori de limbă română şi „limbă moldovenească”, discuţia va continua câţiva ani buni de acum încolo.
Chiar dacă s-a schimbat puterea la Chişinău?
Chiar dacă. Actuala Alianţă pentru Integrare Europeană are întâi de toate menirea de a aplana conflictele reapărute în 2001 odată cu venirea comuniştilor în fruntea R. Moldova, inclusiv din punct de vedere identitar. Dar este foarte greu, pentru că nici AIE nu are o opinie unică din acest punct de vedere, iar problema identitară este încă politizată.
Dar vedeţi că nu toţi liderii AIE cred la fel...
Este ceea ce sugeram şi eu. Şi asta este o problemă. Declaraţiile diferite şi tot mai dese pe marginea acestui subiect ar fi bine să fie coordonate între liderii AIE. Altfel Alianţa riscă să nu mai fie credibilă şi să piardă din electorat. Or, scopul comun al AIE este de a învinge şi de a supravieţui, nu de a turna apă la moara comuniştilor şi pentru a readuce PCRM-ul înapoi în fruntea statului, singur sau printr-o coaliţie.
Comunismul a influenţat situaţia din republică în ceea ce priveşte bagajul identitar?
Absolut. Doar două exemple: rezistenţa faţă de comunism în Basarabia şi impactul perioadei interbelice sunt două dintre lucrurile cele mai absente în conştiinţa generală de peste Prut. Până pe 7 aprilie 2009 prezenţa celor două, la nivel public, era aproape inexistentă. Iată de ce, în acest caz, inclusiv comunismul voronist din timpurile noastre a jucat un rol primordial. Un alt exemplu poate fi aşa numitele manuale de „Istorie integrată” intoduse în ultimii ani în şcolile din R. Moldova, care vroiau să scoată din curricula şcolară manualele de „Istoria românilor”. Dincolo de asta, un rol esenţial l-a jucat şi mass-media afiliată PCRM-ului – majoritară, de altfel -, care a ideologizat la maxim acest subiect, prin impunerea „moldovenismului” fără ca opinia alternativă să fie prezentă în media controlată de fosta putere de la Chişinău.
Şi în Transnistria? Cum rămâne cu Transnistria? Ce înseamna Transnistria, dincolo de imaginea de ansamblu, ce ne puteți spune despre existența tangibilă, despre oamenii care locuiesc dincolo de Nistru?
Acolo lucrurile sunt şi mai complicate. Şi nici nu avem cercetări sau date relevante ca să ne pronunţăm. Ce înseamnă Transnistria? Hmm. Unii care merg acolo, occidentalii în special, o percep ca o enclavă a Rusiei, alţii ca un teritoriu aflat la cheremul lui Smirnov, cel care face şi desface legea acolo. Cât despre oameni – sunt victimele unei nedreptăţi şi separări forţate, aberante chiar. Dar opinia lor nu o cunoaştem decât din diverse discuţii personale.
Este dificil, dar nu intrutotul imposibil, de imaginat un perimetru în care să uităm discordia, fractura, violența care obsedează aceasta regiune a Europei în care trăim. Putem imagina un contur, o formă a toleranței interculturale în Transnistria? Este oare prea idealist acest proiect? Și ce anume ar trebui pentru a deveni realist?
Nu ştiu în ce măsură vă pot eu răspunde la o asemenea întrebare dificilă. Dar în Transnistria nu putem vorbi despre „interculturalitate”, din moment ce acolo limba rusă domină peste tot. Unde este „toleranţa interculturală”? În calitatea mea de jurnalist vă pot spune doar că părerile faţă de problema transnistreană sunt diferite. Unii vorbesc despre „reintegrare teritorială”, dar soluţiile sunt foarte dificile în acest moment, alţii merg pe modelul cipriot, adică să renunţăm la Transnistria pentru o anumită perioadă, după care să revenim şi să revizuim problema, asta în timp ce noi am merge fermi şi siguri pe drumul european. Cei din a treia categorie sunt prea obosiţi de acest subiect sau pur şi simplu nu le pasă. Sondajele arată că ei ar fi cei mai numeroşi... Cred că indiferent ce am spune noi acum şi „soluţii” am căuta, să nu uităm că jocurile în ceea ce priveşte partea stângă a Nistrului sunt mult mai complicate şi făcute la un nivel mult mai înalt decât discuţiile publice de acest fel de la Chişinău. Dincolo de asta, şi din păcate, să nu uităm că acolo sunt, totuşi, în joc vieţi şi destine... Să vedem. Timpul va arăta cât de abilă va fi R. Moldova, dar nu numai, în reglarea acestui conflict în interesul ei.
Există o disponibilitate de dialog în Romania pentru Republica Moldova? Aș vrea să vorbim, în primul rând, despre relațiile în plan cultural, despre legăturile simbolice, spirituale.
O!, dar nu vedeţi câtă deschidere există din partea României faţă de R. Moldova? Cred că asta este schimbarea cea mai clară din politica externă a Chişinăului după alegerile din 29 iulie 2009. Şi pentru că am vorbit mai sus de chestiunea transnistreană, trebuie să spun că mulţi consideră că România este marele absent de la masa de negocieri în formatul 5 + 2.
Oare de ce?
Întrebare logică şi firească. Probabil, pentru că trece peste interesele unora în această parte de Europă. România a susţinut dintotdeauna R. Moldova în orice demers european, a fost şi este mai mult decât un avocat al republicii noastre la Bruxelles. A făcut-o chiar şi pe vremea comuniştilor. Deşi, sincer vorbind, la câtă agresivitate şi vorbe grele veneau de la Chişinău ar fi putut să dea şi ea din mână la fel ca şi mulţi alţii şi să ne lase într-un fel în plata Domnului. Dar nu, România a crezut şi crede în oamenii care locuiesc în R. Moldova. România ştie ce înseamnă să vrei să fii în Europa cu acte în regulă şi să nu stai la poarta uniunii privind cu jind peste gardul vecinului. Spuneam că vecinii noştri de peste Prut au crezut în basarabeni şi sper că nu au greşit. Şi ca să aducem şi exemple pragmatice, voi aminti de unul singur, foarte recent – cele 100 de milioane, atenţie – nerambursbile!, acordate R. Moldova timp de 4 ani. Nu ştiu ce se poate sau se putea făcea mai mult din partea Bucureştiului... Important e să existe voinţă politică de la Chişină. În rest, le vom rezolva pe toate.
Am vorbit despre Transnistria, despre R. Moldova, despre România, exact traseul pe care se mişcă personajele din noul dvs. roman, apărut la Editura Tritonic din Bucureşti, şi care se intitulează „100 de zile”. Prin tatăl Robertei, Ion Ciugureanu, este bine conturat portretul intelectualului transnistrean angajat în susținerea românismului.
Da, aţi sesizat corect. Prin susţinerea românismului, a R. Moldova şi a luptei împotriva ocupaţiei la care este încă supusă R. Moldova. Dar nu este vorba numai despre Ion Ciugureanu. Aş spune că „100 de zile” este romanul unei generaţii angajată în lupta pe care aţi sugerat-o dumneavoastră.
S-a discutat foarte mult in mediile culturale despre necesitatea implicării si angajarii socio-politice a intelectualului. In calitate de jurnalist – analist atent al vieții sociale, cum priviti aceasta poziție care legitimează misiunea intelectualului in lupta cu ideologiile promovate de regimul politic?
Mulțumesc. Intelectualul, oriunde şi în orice perioadă s-ar fi aflat el, nu a putut sta de o parte şi s-a implicat în viaţa socio-politică a comunităţii din care a făcut parte. O parte a cărţii mele se referă şi la acest aspect. Amintiţi-vă de binecunoscutul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu şi de rolul extrem de important al profesorului Zaharia Herdelea, de exemplu. La fel e şi cu Ion Ciugureanu, tatăl eroinei romanului, care este un luptător, dar şi un om care pătimeşte, anume pentru că s-a implicat şi pentru că nu a putut fi impasibil la câte se petreceau în jurul său. Trebuie să recunosc că am pornit acest personaj de la unul real. Este vorba de Ion Iovcev, directorul liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol. Cum spuneam - una dintre puţinele instituţii româneşti din Transnistria. Ion Iovcev a citit romanul şi mi-a împărtăşit apoi din impresii. Domnia sa spune că s-a regăsit în pielea personajului Ion Ciugureanu – directorul liceului amintit, un om persecutat de regimul smirnovist de la Tiraspol, dar şi de cel voronist de la Chişinău, pentru ideile şi concepţiile sale. Ion Ciugureanu este un personaj snopit în bătăi în închisoarea de la Tiraspol, dar şi în “Coridorul Morţii” de la Chişinău de pe 7 aprilie, atunci când a avut loc revolta tinerilor contra regimului comunist.
Cât priveşte angajarea social-politică a intelectualilor din R. Moldova, fără o asemenea implicare a liderilor de opinie din mass-media, dar nu numai, cred că nu ar fi fost posibilă nici mobilizarea tinerilor din 7 aprilie, nici victoria partidei democratice la ultimele alegeri. Din păcate nu toţi jurnaliştii s-au comportat la fel, dar cei care au făcut-o sunt cu atât mai merituoşi.
Am citit şi eu cartea dumneavoastră. Am perceput-o ca pe un mesaj în favoarea toleranței în contextul evenimente din 7 aprilie 2009 petrecute la Chișinău. Cât de corectă rămâne interpretarea noastră ne poate confirma doar autoarea... În final, vă rugăm să ne spuneți ce înseamnă binomul toleranță – intoleranță pentru dumneavoastră.
Da, nu greşiţi dacă percepeţi romanul meu ca fiind unul care optează şi în favoarea toleranţei. Totuşi, cartea aceasta are în primul rând menirea să spună cititorilor că noi suntem aici, că noi existăm, că nu suntem nişte vite care tac şi sunt obligate să suporte jugul. Noi suntem oameni! Avem idei, avem identitate, avem idealuri şi aspiraţii. Asta e ideea. Oameni de care Europa nu trebuie să uite! Noi suntem europeni, pentru că suntem români şi vorbim româna, o limbă oficială a UE! Şi ca să răspund, mai concret, la întrebarea dvs., vă spun că atunci când vorbim despre toleranţă, în cazul R. Moldova, depinde la cine ne raportăm. Dacă vă aşteptaţi la toleranţă în timpul celor opt ani de guvernare comunistă, care au ţinut indubitabil şi constant pe loc R. Moldova, cred că nici nu merită să ne pronunţăm. Atunci numai despre „toleranţă” din partea guvernului comunist nu putea fi vorba. Exemplele sunt cu duiumul: intoleranţa, deopotrivă cu ura, faţă de limba română, faţă de jurnaliştii neafiliaţi puterii, ca să nu mai vorbesc de acţiunile comuniştilor din 7 aprilie împotriva tinerilor demonstranţi, maltrataţi cu sălbăticie prin subsolurile instituţiilor de forţă. Şirul poate continua. Sper că odată cu venirea AIE la putere – pe care unii o acuză că ar fi prea tolerantă cu nedreptăţile regimului Voronin! - nu vom mai avea asemenea acţiuni. Cred cu tărie că binomul toleranţă-intoleranţă nu se poate rezolva în R. Moldova decât prin instaurarea unui regim cu adevărat democratic, european, în dreapta Prutului. Adică prin integrarea deplină a R. Moldova în UE! Care trebuie să se facă prin orice mijloace şi cu orice riscuri!
A consemnat Lilia Cazacu
P.S. Interviul a fost realizat pentru revista de cultură și literatură LA LETTRE R unde va fi publicat în limba franceză.
