Pe valea de la Țiganca...

„Pe valea de la Țiganca

Curge sângele ca apa...”

Mi-e dor de dealurile verzi ale Basarabiei, de limpezimea apelor Prutului și de numeroasele mintiri ce le-am purtat în suflet peste tot în lume. Azi am revăzut pentru câteva clipe colinele acoperite cu zăpadă și frig ale satului meu natal. Mi se strângea inima în piept de durere și de fericire. Cu ochii închiși, cu inima palpitând de emoții, am retrăit amintirile cele mai iubite, speranțele cele tainice au revenit, iar dorul de locurile acelea m-au făcut să-mi doresc nimic altceva decât să fiu ACASĂ în aceste momente. N-am mai fost în curtea în care mi-am petrecut copilărie, unde am făcut primii pași nesiguri, din luna iulie 2009. Dar mi-am promis că voi merge imadiat ce-mi voi da toate examenele.

M-am născut la Țiganca, sat ce-și oglindește casele în apele Prutului, iar în timpul verii e îngropat în verdele livezilor, a lanurilor și grădinilor înflorite. Oameni gospodari sunt în acest sat. O localitate mică, aproape neînsemnată, dar cu o importanță colosală în inimile tuturor sătenilor și a românilor de pretutindeni. La marginea satului, pe dealurile acelea spălate de ploile verii și vitregite de soartă, odihnesc ostașii români. Crucile albe se îndreaptă spre ceruri parcă implorând odihnă, liniște, pace...

Satul acesta neînsemnat a intrat în istorie în vara nefericitului an 1941, o dată cu ordinul generalului Antonescu : „Români, vă ordon treceți Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. […] Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. Ostaşi, izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!”

De-a lungul anilor, cimitirul, odihna ostașilor români au fost de mai multe ori tulburate, batjocorite, profanate, dar niciodată uitate! Și dacă mai întâlnesc astăzi oameni care aduc omagii comuniștilor, Rusiei, mereu îmi aduc aminte că ființa noastră, a românilor basarabeni, a fost sugrumată de către ei. Nu putem tolera, cu atât mai mult nu putem uita că cei cărora le întindem mâna, ne plecăm capul în fața lor și locuim alături de ei zi de zi, ne-au deportat bunicii și părinții în Siberii de li s-a întors doar numele. Ei ne-au mințit jumătate de secol, născocindu-ne o identitate și impunându-ne un bilingvism „armonios”... Crucile albe, oasele acoperite de pământ pe care ploile încă le mai descoperă, încă le mai aduc la suprafață, sunt dureroase dovezi că nu trebuie să uităm cine am fost și încă mai suntem, cine ne-a vândut fericirea ca la iarmaroc.

Mă bucur să văd că românii de oriunde ar fi, nu-și uită eroii. Oameni ce au murit în spasme, cu gândul la copii orfani ce i-au lăsat acasă, la mamele și soțiile lor...Înclin să cred că nu suntem un popor nedemn de trecutul său istoric, care încă mai știe că în vene îi curge sânge de roman și de aprig dac. Vreau să cred că un strop de mândrie ne-a mai rămas în suflet și că nu vom mai permite nimănui să ne mintă și să ne păcălească că nu suntem români și că nu vorbim limba lui Ștefan cel Mare. Sângele apă nu se face! să avem oare nevoie din nou de-un Antonescu care să ne spună ce să facem?!

P.S. Despre cimitirul de la Țiganca am mai scris și aici.

Bun venit, domnule președinte!

            De când am aflat că președintele României va vizita Republica Moldova, am stat ca pe ace! Așteptam reacții, întrebări, răspunsuri, speranțe. M-a bucurat această veste, vă spun cu sinceritate. După ce o perioadă treceam vama dintre cele două Românii în condiții deloc plăcute, percheziționată ca ultima infractoare, după ce m-a bruscat o „doamnă” într-un magazin să vorbesc într-o limbă omenească și câte și mai câte, de la o vreme parcă lumea răsuflă mai ușurată. Parcă s-au făcut și niște pași, micuți ce-i drept, înainte. M-a bucurat venirea lui Traian Băsescu în Basarabia din mai multe motive. În primul rând pentru că ajutorul real, sincer și prietenos pe care ni-l poate acorda România, nu ni-l poate da orice altă țară. Cu atât mai puțin Federația Rusă. Pe ea o exclud din listă din start. Ce m-a intrigat a fost că doar partidul comuniștilor s-a simțit deranjat de vizita președintelui român. Era și de așteptat! Comunistul Vladimir Voronin ne anunță că „România refuză orice posibilitate de recunoaştere a identităţii şi limbii moldoveneşti.” Vedeți și voi nerușinarea de care dă dovadă acest om? Nesimțire fără limite! Au născocit bolșevicii o limbă și o națiune falsă, ne-au impus-o, iar acum ne-o bagă pe gât tot felul de lichele! Multe voci susțin că vizita lui Traian Băsescu a fost marcată de prea multe sentimentalisme și că mai bine s-ar fi lăsat loc de pragmatism. De acord. Doar că și sentimentalismele au rolul lor. Sunt necesare și sentimentele. Să fiu înțeleasă corect – sunt și voi rămâne unionistă. Îmi doresc să trăiesc ziua când Prutul nu va mai fi frontieră, când părinții mei vor putea să mă viziteze fără vize în România, dar cel mai mult îmi doresc ca speranța să reînvie în inimile basarabenilor, să avem dreptul la libera exprimare, să învățăm adevărata istorie și să nu mai fie comuniștii la guvernare. Asta e ceea ce vreau. E prea mult? Așa că vizita președintelui României a trezit în inimile moldovenilor simțirea românească, simțire care oricât de oprimată ar fi fost de-a lungul istoriei, oricât de stâlcită ne-ar fi limba, e română și e a noastră! Și mă mai bucur încă într-o privință de vizita domnului Băsescu... va trece prin satul meu natal, Țiganca, să se închine la mormintele ostașilor români căzuți în luptele pentru eliberarea Basarabiei în cel de-al doilea război mondial. Mi se umple sufletul de mândrie și emoții când văd și simt că oamenii care au murit departe de familiile lor, târâți fără voia lor într-un război meschin, sunt cinstiți, iar sacrificiul lor nu este uitat. Domnule Traian Băsescu, m-am născut la Țiganca, sunt româncă și mă bucur că sunteți președintele țării mele! :)

Amintiri

Azi mi-am cumpărat al treilea volum O mie și una de nopți. M-am repezit la carte ca un om flămând la farfuria de mâncare! Doamna de la chioșc s-a uitat chiorâș la mine, a ridicat din umeri, dar s-a abținut să spună ceva. Ajunsă acasă, am desfăcut cartea din ambalaj și am privit-o cu drag! Ce ți-e și cu sesiunea asta! M-am săturat să fiu înconjurată de dimineață până seara de cărți de lingvistică, pragmatică sau semiotică! Mi-e dor de zilele când în zilele reci de iarnă, rămâneam timp îndelungat în pat citind și savurând istorioare, fabule, povești, eseuri sau chiar piese de teatru. Cu mare greutate mă ridicam din culcușul cald și mergeam să fac un ceai. Acum însă am ajuns să văd în orice pasaj din orice text ori un act de limbaj, ori reușita actului de comunicare, ori încep să fac în mintea mea tot felul de conexiuni cu lingvistica. Când eram copil aveam certuri dese cu mama din cauza cărților. Citeam în timp ce mâncam, ori noaptea sub plapumă cu lanterna. Eram, desigur pedepsită și mi se interzicea să mă apropii de cărți decât atunci când voi ști cum să le păstrez ca oamenii. Nu vreți să vedeți cum arată cărțile copilăriei mele! Plouate, negre, rupte...Le uitam în grădină unde citeam (împreună cu pătura pe care mă odihneam), iar a doua zi îmi aduceam aminte că între timp a plouat...Uneori se mai întâmpla să dau la schimb bicicleta pe o carte sau să fur toate plăcintele mamei să le dau la schimb pentru cărțile altor copii de pe stradă. Copilăria e o vârstă minunată! Plină de inedit, de zbucium, de vânătăi sau capuri sparte. Dar cred că e tocmai perioada pe care ne-o aducem aminte cu cel mai mare drag! Acum, maturi fiind, prioritare sunt alte lucruri. Suntem preocupați de aspectul nostru, vrem să avem manichiura perfectă, avem de plătit cheltuielile lunare, ne gândim că poate ar trebui să mergem din când în când într-un club cu prietenii sau poate în vacanță. Dar, mai găsimt timp și bani să cumpărăm cărți? Să ne bucurăm în zilele de duminică de câteva pagini citite, savoarea literaturii, plăcerea de a te regăsi în postura unui personaj sau în gândirea unui dintre ei. Mie, vă mărturisesc, îmi e un dor teribil! Cărțile sunt comoara care nu se pierde niciodată, nu se alterează și nu-și știrbește din valoare. Cred că eu sunt o persoană bogată, deși uneori nu am în buzunar nici 5 lei. La mine acasă cărțile stau peste tot, până și sub dulapuri. Vedeți ce bogată sunt? :)

Mamă...

             O lacrimă caldă s-a prelins pe obrazul meu. Pleoapele tremură de zbuciumul interior, de durerea mută, care schilodeşte sufletul. Mamă! Mai vreau ca mâna ta să-mi mângâie sufletul obosit, mai vreau să-ţi încărunţească părul, încet, nu de la grijile vieţii, nu de străinătate. Mai vreau ca ochii tăi blânzi, umezi să-mi mustre încăpăţânarea şi greşelile. Mi-e dor de Crăciunul din preajma ta, de mirosul de cozonac, de colindele frumoase, cântate la gura sobei, mi-e dor să respir blândeţea sufletului tău. Te vreau înapoi, Mamă, să-mi săruţi fruntea şi ochii în lacrimi, să te ştiu acolo, lângă poartă, aşteptându-ţi puşorii la cuib.

            Iartă-mă, Mamă, pentru supărările pricinuite! Iartă-mă că sunt departe, că Prutul ne desparte nedrept şi neiertător. Vreau mâinile tale împreunate în poală, oricât de multe brazde ar avea, să le sărut pentru munca de o viaţă, să le stropesc cu lacrimi de recunoştinţă. De-aş putea şterge brazdele de pe chipul tău, brazde născute din grijile şi sacrificiile făcute pentru copii. Aş vrea să dau cei 24 de ani ai mei numai să te întorci acasă! Să mai simt gustul pâinii coapte, să te aud dimineaţa cântând în grădină, să simt că familia înseamnă iubire, blândeţe. Nu-mi ajung lacrimi să-ţi spun cât de mult îmi lipseşti, cât de greu e să merg mai departe fără tine, fără glasul tău, fără blândeţea ta! Vreau înapoi aroma zilelor calde de vară, vreau înapoi visele mele de copil, vreau în sufletul meu casa părintească, să-ţi aduc nepoţi să-şi ascundă paşii în colbul străzilor, să fure cireşile vecinilor şi să se cuibărească în braţele tale ca în îmbrăţişarea unei păsări.

           Fără de ştire sufletul mi se umple de toamnă. Zi de zi clepsidra vieţii se scurge diabolic de repede. Sufletu-mi te strigă deşi eu tac. Te cheamă, imploră o privire, te caută, visează o regăsire, o dureroasă îmbrăţişare în care parcă două ceruri s-ar întâlni, pierzându-şi împreună stelele în mări fără fund…

            În gândurile mele îmi dau seama cât de mult te vreau lângă mine. Că eu sunt unul din acei copii care au cresut şi s-au maturizat privaţi de prezenţa mamei. Sunt mii de copii în Moldova care îşi varsă lacrimile în somnul nevegheat, iar mamele sunt plecate departe, la muncă. Ştiu cât de mult suferi de străinătate, de lipsa casei şi a familiei. Întoarce-te înapoi, Mamă! Nu voi putea niciodată exprima în cuvinte, în gesturi sau gânduri cât de mult îmi lipseşti. Nu vreau să fii atât de departe, nu vreau ca peste ani să vărs lacrimi şi să spun cuvinte de afecţiune unei cruci reci şi unei fotografii fără viaţă…ele sunt târzii.

            Au rămas satele basarabene orfane de mame…Copii devin arhitecţi ai propriilor vieţi, construite pe lacrimi, păreri de rău şi lipsa dragostei. Glasul meu e strigătul mut al copiilor singuri, lacrima mea e lacrima lor, durerea mea e nefericirea lor. Întoarce-te, Mamă!

Une autre Roumanie

Acest articol va apărea în următorul număr din revista Fenêtres Francophones pour Tous, editată la Paris. Rândurile sunt închinate Basarabiei mele iubite!

On l’appelle l’ « autre Roumanie » ou la « petite Roumanie ». Pour moi, elle restera toujours la Bessarabie, ma maison. Pour mieux connaître la République de Moldavie il faut connaître son âme, voir les pétales blancs du cerisier tomber, sentir le parfum de l’automne moldave et dormir sous la caresse de la lune. Située entre les fleuves Prut et Nistru, autrefois une petite partie de la Grande Roumanie, aujourd’hui la Moldavie est devenue une blessure au cœur de ses citoyens, de chaque enfant qui pleure devant son école dévastée, de chaque mère qui travaille à l’étranger pour entretenir la famille, pour chaque village orphelin.


            Pauvre pays, tu as été toujours, depuis ta naissance, aux carrefours des grands empires, chaque siècle tu as été partagé, blessé dans ton âme, dans ta souffrance. Ton identité a été foulée aux pieds, la dignité exilée. Et toi, tu as tout supporté, tes larmes sont tristes, tes yeux sans couleurs, tes mains fatiguées et ton corps enroulé en fil de fer barbelé. Donne-moi tes crépuscules et les buccins, donne-moi tes mains fatiguées pour les caresser et partage avec moi tes souffrances ! Je suis ton enfant qui ne peut pas dormir sachant que les petits villages gelés en hiver sont sans lumière, que les petits élèves n’ont pas le droit de parler leur langue à l’école, que les gens n’ont pas le droit à leur identité roumaine, qu’on vit dans un pays toujours traduit dans une langue étrangère. Je suis toujours avec toi, ma petite Roumanie, chaque souvenir est lié de toi, tous mes rêves, je les partage avec toi.

           O, belle Moldavie, avec tes jardins rouges et tes vergers en fleur, tu me blesses toujours ! Donne-moi tes douleurs, envoie-moi le parfum des chrysanthèmes, la tranquillité solennelle du sentier du jardin endormi et les jeux d’enfance. Je suis si loin ! Tes odeurs me manquent chaque jour et j’ai l’envie de crier, de casser tous les souvenirs et les silences en petits douleurs, puis, les jeter sur les aubes !

Naționalismul este oare negociabil?

          Dacă am fi niște observatori atenți, nu ar trebui să ne mire faptul că evoluția țărișoarei noastre după obținerea „independenței” (1992) arată ca un grafic haotic cu multe suișuri și căderi dezastruoase. Această independență a generat până în momentul de față sentimente (multe!) diverse, interesante, dar suficient de controversate. Realitatea basarabeană cu oscilațiile ei, cu nefericirile postcomuniste atât de cunoscute, cu dezbinările sale, își are originile în cele aproape două secole de istorie separată de cea românească. Basarabia a fost ca un experiment urât, zguduitor. Mai precis, manipularea, teama, teroarea, foamea, războiul, suferința, lipsa oricărei libertăți umane, toate acestea la un loc au avut efectele unui medicament nesigur, testat pe acest popor. Chipul i-a fost distorsionat, limba stâlcită, istoria modificată, subconștientul hrănit cu minciuni.

          Astăzi, cale de întoarcere nu mai există. Istoria nu e o rochie ce poate fi recroită după ce s-a observat o greșeală. Dar putem măcar să învățăm din acele greșeli și suferințe pentru a nu le repeta, pentru a acționa diferit pe viitor, în folosul nostru. Un viitor mai bun putem avea doar dacă nu vom fi dezbinați și inconștienți. Trebuie să fim ca o națiune liberă, lucidă și unită.

         Acum sau peste 10 sau 20 de ani voi afirma că, în pofida politicii de deznaționalizare, de înstrăinare a basarabenilor de adevăratele lor rădăcini românești, prin crearea RSSM, uimitoarele momente de la începutul anilor ’90 au confirmat încă o dată ca a fost un mare EȘEC! În anii ’90 a renăscut poporul român din Basarabia și a strigat într-o singură voce „limbă, alfabet, libertate!”. Sublime momente! Cu toate acestea, basarabenii nu s-au grăbit să se unească cu România, ci au dorit mai degrabă să creeze un stat moldovenesc independent. Un singur exemplu. A căzut imperiul roșu, iar popoarele fostelor republici sovietice precum Letonia, Lituania, Estonia sărbătoreau renașterea națională, renașterea propriei lor literaturi și culturi. Ciudat e că la Chișinău era exact opusul – lumea respingea cu vehemență existența unei națiuni moldovenești li arbora peste tot tricolorul românesc, limba și imnul național al unei alte țări, România. Cum explicăm faptul că astăzi respingem că suntem parte din poporul român și ne batem cu mândrie cu pumnul în piept, spunând că suntem moldoveni?! Acest comportament contradictoriu a creat și mai crează încă stupoare. Se aud totuși voci care spun că nici conducerea de atunci a României nu prea și-a dorit o nouă unire...Astfel, naționalismul moldovenesc este unul foarte ciudat și nefiresc, a reușit chiar să creeze un stat independent, dar nu și o națiune unită, independentă.

           În fine, ce este o națiune? Ce înseamnă identitate? Să nu ne grăbim, mânați de sentimente și ardoare, căci, aici, la granițele Europei, politica identității e mult mai complicată decât pot sau vor unii să recunoască. O națiune, în concepția multor sociolingviști, reprezintă o comunitate de oameni uniți prin și de limbă, de frontierele unui stat, dar și de numeroase valori comune, o unitate a mentalităților, a unor rădăcini comune, o istorie proprie, credințe și tradiții specifice. O națiune trebuie să aibă un trecut comun, dar și dorința de a locui în continuare împreună, de a avea același viitor. La origine, cuvântul latin natio exprimă ideea de naștere, de familie, iar mai tarziu cea de trib și de stat. Orice istoric, lingvist, dialectolog sau etnolog va spune că limba marchează națiunea, identitatea. Chiar și în concepția lui Lenin, definiția națiunii era puternic legată de limbă. Lucru care explică pe deplin importanța și rolul care i-a fost atribuit limbii ruse ca factor de consolidare a națiunilor Uniunii Sovietice. Dacă limba are o importanță atât de covârșitoare ăn consolidarea națiunii și în definirea identității, ea reprezintă totuși punctul slab unde s-a lovit. și anume – funcția etnică a limbii este incontestablă, sentimentele naționale și conștiința etnică sunt bazate pe limba maternă și nu există națiune fără limbă comună. Astfel, diversitatea, multiculturalitatea și numeroasele etnii prezente în Basarabia, au avut rolul de a dezbina. Granițele politice și cele geografice nu au putut afecta radical unitatea limbii române, decât poate în cazul asimilării totale a unor sate între de vorbitori de limbă română, localități românești dintre Nistru și Bug, aflate într-un mediu alogen, izolate fiind secole la rând de centre culturale și lingvistice românești.

          Suntem majoritari, românii basarabeni, dar cu sau fără voia noastră, trăim într-un stat multietnic. Identitatea noastră trebuie să rămână nezdruncinată, dar la fel trebuie să găsim o modalitate civilizată de dialog cu celelalte etnii. Dacă s-ar adopta o politică lingvistică echitabilă, obiectivă, corectă care să acorde limbii române toate drepturile binemeritate de limbă titulară, consider că și limbile minoritare vor fi protejate. Numai în limba ta îți poți aduce aminte lucruri pe care nu le-ai știut niciodată. Așa putem învăța lucruri ce ne-au fost ascunse, date uitării. Să nu uităm că de la împrumutul unui cuvânt, vom împrumuta limba în întregime...

De ce în Republica Moldova există criza identitară?

            În Moldova, majoritatea dintre noi ne-am obișnuit deja de mult timp cu înfrângerea. Înfrângerea sub toate aspectele. Au fost atât de multe de-a lungul istoriei încât am ajuns să ne identificăm cu ele (înfrângerile), ba chiar aș spune că le-am îndrăgit. Dar n-am stat niciodată să analizăm, să cunoaștem cauzele nereușitelor în lanț, ne-am mulțumit cu explicațiile fugitive, de suprafață. Și, pe lângă toate, mai încercâm să aruncăm vina asupra altora, ba că geografic suntem și am fost vulnerabili, ba că am fost (și, din păcate, mai suntem încă) folosiți pe post de monedă de schimb, ba că România ne-a trădat, ba că prostia omenească... Dar nici în ruptul capului nu încercăm măcar să vedem propriile greșeli, pașii strâmbi pe care-i facem, ci mereu suntem bietele victime nevinovate. Mare adevăr spunea cineva - „poporul își merită conducătorii”. Ne plângem, protestăm împotriva abuzurilor zilnice, împotriva ultimului regim comunist din Europa, dar uităm să protestăm împotriva noastră și mai uităm că noi i-am ales pe cei care ne conduc, care-și bat joc de noi, ne fură, ne umilesc... pentru că le permitem!

            În mod paradoxal, deși suntem majoritari, românii/moldovenii sunt singura etnie de pe teritoriul Republicii Moldova care încă (!) nu și-a clarificat apartenența națională, ezitând mereu, azi fiind român, iar mâine moldovean. Suntem majoritari, dar cu statut de minoritate. Orice minoritate din Basarabia își spune deschis ceea ce sunt – rușii sunt ruși, găgăuzii rămân găgăuzi, iar bulgarii nu încetează a fi tot bulgari, pe când basarabenii nu-i pot spune limbii materne pe nume pentru că nu sunt lăsați s-o facă! Or, a spune deschis că vorbim limba română, că suntem români nu înseamnă neapărat a fi unionist și antirus, nu înseamnă a jigni celelate etnii ale republicii, ci reprezintă dreptul nostru la identitate. Ciudat și dureros este că mulți dintre noi preferăm o identitate falsă – cea moldovenească.
           Se pare că basarabenii nu posedă independența de gândire, ei sunt multiplu condiționați ba de opțiuni politice, ba de cele identitare. Iată de ce, după aproape două decenii de „libertate” încă ne mai întrebăm cine suntem, încă mai avem conflicte lingvistice, încă mai ezităm în a alege Estul sau Vestul, România sau Rusia, toleranța sau persecuția, democrația sau despotismul, ordinea sau anarhia. Când îl văd pe basarabean cât de ... imbecil gândește mai că-mi vine să-mi iau lumea în cap! Și nu pot pentru sunt tot ai mei, îi iubesc așa cum sunt și încă mai sper că în inimile lor mai licărește demnitatea și dârzenia dacilor, că se vor trezi într-o zi și vor lua propriile decizii, vor gândi cu propriul creier și vor vorbi în limba lor, nu într-una de împrumut!

Cum ai putut?!

         Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete.Erau clipe în care credeam că viața e perfectă...

         Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasă la sfârșitul zilei!Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”. După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în ce mai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mândru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”. Acum ți-e greu să-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.
           Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață.

           Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă, dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?” Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat...
           La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse: “Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârșit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale. Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit: “Cum ai putut…?”

           Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?” Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu.

           Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu. Nu te voi uita niciodată…

         Dacă acest articol ți-a adus lacrimi în ochi pe măsură ce ai citit, așa cum mi-a adus și mie, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea!

Poezia veșnic vie

Înfloresc în jur copacii,

Ceru-i luminos.

Pentru pace, pentru pace

Mulţumim frumos.

              Am învăţat că sufletul îşi are rănile sale. Dureroase, agonizante...Că există clipe în care această durere îţi răscoleşte şi înconvoaie fiinţa. Asemenea durere mi-a inundat sufletul când am auzit de marea pierdere a neamului notrsu. Ne-a părăsit Grigore Vieru...ne părăsesc tot mai mulţi oameni valoroşi, oameni ce au fost simpli, dar totuşi inegalabili prin valorile şi ideile lor. Oameni simpli ce au plâns şi cântat alături de noi în dulcele grai românesc...Şi îl plângem pe marele poet, plângându-ne mai mult pe noi...rămânem orfani de cultură şi frumos. Speranţa moare pe zi ce trece aruncând o privire către generaţiile dezinhibate şi plictisite care vin din urmă, care au pierdut orice interes pentru lectură şi estetic. Rămânem fără sprijin şi povăţuitor, cine va scrie pentru copiii noştri?! Cărţile sale au făcut parte din viaţa mea, din chiar începuturile ei, când mă formam ca şi personalitate, când fiecare cuvânt reprezenta un univers, atunci când aveam atâtea întrebări fără răspuns! Mi-aduc aminte cu drag de acele clipe din copilărie când citeam poeziile domniei sale răsturnată în iarba fragedă a câmpului, imaginându-mi melcul supărat care merge la culcare, singur şi părăsit. Prin versuri simple şi cuvinte obişnuite a născut în inima copiilor sentimente de dragoste faţă de orice floare, gândăcel, faţă de mamă şi familie...Seara de seară adormeam cu aceleaşi poezii, pe care le ştiam deja, dar care-mi erau atât de dragi! Obişnuiam când eram copil să continui să-mi imaginez o continuare a firului poveştilor, povestirilor sau poeziilor pe care le citeam, imaginaţia mea căuta o cale spre inspiraţie şi Grigore Vieru era preferatul meu.

            ...când Dumnezeu plin de inspiraţie a făcut cerul şi pământul, prima oară a apărut ograda părinţilor – universul copilăriei mele. Soarele luminos, cu plete bălai a născut mai întâi iarba verde şi mustoasă, crudă şi presărată cu rouă, mirosind a dimineaţă. Apoi au apărut copacii din livadă, în care mă căţăram cu câte o carte să savurez lectura de la înălţime...şi zmeura din spatele casei şi cireşul! Încet, încet toate au prins viaţă. Soarele a luminat livada şi a încălzit-o, vântul a răsfăţat-o cu adierea sa blândă, ploaia a stropit-o cu binecuvântarea Domnului. Apoi s-a născut dealul cu lanuri galbene de spice, Prutul repezit şi pădurea cu păsări încântătoare pe ram, izvorul cu apă cristalină, câmpia cu maci, casă tăicuţului...Toate au devenit universul copilăriei mele, liniştite şi fericite. Dar livada mamei a rămas mereu veşnic tânără, verde şi zâmbitoare, aşa va rămâne chiar şi atunci când toţi şi toate vor îmbătrâni, pentru că aici a mai rămas încă un suflet: sufletul copilăriei mele...existând mereu tânăr printre foile îngălbenite ale cărţilor de poezii, fugar prin colbul străzilor, furând mure de la vecini, adormind obosit de atâta joacă în iarba cu melci şi fluturi...

Mi-aduc aminte şi acum cu aceleaşi emoţii când voiam să-i spun mamei cât de mult o iubesc şi nu găseam simple cuvinte, dar îi recitam cu capul în poala ei :

Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ.

In priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

          Au fost demult, nu-i aşa? Da...dar toate trăirile ne rămân mereu în suflet, dăinuind prin cuvinte dragi, prin poezie. Poetul ne-a părăsit doar fizic, el însă de acolo de sus veghează asupra noastră, asupra neamului român pe care l-a iubit, pentru care a suferit şi a fost hulit. E mereu printre noi, a rămas în sufletul fiecărui copil care ca şi mine, recitind vresurile dragi odinioară se întoarce spre acele locuri, spre acele gânduri şi clipe care i-au fost dragi, se întoarce către primul abecedar de unde a învăţat să pronunţe primele litere, alături de bunica lăcrimând. Şi toate acestea le datorăm marelui om care a fost Grigore Vieru. Să nu lăsăm să se şteargă imaginea şi amintirea lui din sufletele noastre, alături de alţii, marele poet reprezintă rădăcinile identităţii noastre ca neam şi popor, a culturii şi tradiţiilor din acest colţ de pământ românesc parcă uitat de umanitate.

Grigore Vieru, odihnește-te în pace...

Toți am crescut cu Albinuța și Abecedarul lui Grigore Vieru. Copii fiind, toți am învățat poezioarele scurte, de câteva rânduri scrise special pentru noi, din suflet de către El. Anul trecut, când am aflat că nu mai este printre noi, românii din Basarabia, dar și de oriunde au fost pur și simplu zguduiți de tragicul eveniment. Fără El am rămas mai săraci de cultură și frumos...

Românii care lucrează ]n Italia, nu au timp de distracții sau de prea multe momente de relaxare. Mai merg uneori în parcuri, la biserică, dar cel mai adesea zilele de duminică sunt petrecute în familie. Biserica Sfântul Ștefan din orașul Reggio-Emilia uneori plină duminica, oamenii cătând aici momente de liniște, împăcare cu sine și cu ceilalți. Ieri însă, biserica a fost arhiplină. Plină de credincioși și de lumină. Printre cei prezenți a fost actorul basarabean Vasile Butnaru. Actorul a adus un omagiu celui care a fost poetul român ce a plâns în versuri durerea cea mare a țării noastre. El s-a îmbrăcat în haine de apostol, s-a înfășurat în sârmă ghimpată și a recitat cu glas tare și cu durere în suflet poeziile lui Grigore Vieru. Actorul era imaginea vie a Basarabiei despărțită, ruptă din trupul României, izolată și mințită...

Eu nu am fost prezentă în acea biserică, dar mama m-a sunat plângând încă sub impactul evenimentelor. Toți oamenii din biserică au plâns comemorându-l pe marele poet, dar cred că în lacrimile lor era durerea fiecăruia dintre ei, strigătul mut și revolta împotriva unei asemenea sorți. Fiecare a plâns durerea familiei sale, a sărăciei de acasă, a străinătății și a golului din suflet.

Doi colaci mari, împletiți frumos ca în Basarabia, și un pahar de vin din podgoriile Moldovei au fost împărțiți tutoror celor de față care au rostit o rugaciune în amintirea lui Grigore Vieru, au aprins o lumânare și probabil fiecare s-a rugat să se întoarcă cât mai repede acasă, în draga Basarabie...

De ce mă supăr pe moldoveni?

Locuiesc în România de 10 ani, dar în tot acest timp am rămas cu sufletul în Basarabia. Oricum ar fi, orice s-ar întâmpla, oricât de bine nu m-aș simți aici, la Suceava, locul unde m-am născut are o importanță aparte, idiferent dacă lumea îl blamează, oricât de săraci am fi, indiferent de orice alt motiv sau cauză, ne este drag locul acela în care ne-am petrecut copilăria. Așa mă simt și eu în legătură cu Basarabia mea dragă! Din aceste motive am rămas mereu conectată la tot ce se întâmplă dincolo de Prut, m-au durut întotdeauna nedreptățile pe care le îndură acest popor foarte naiv, dar mai ales greutatea cu care acceptă schimbarea, adevărul sau democrația. Moldoveanul prin firea lui e tare naiv, mentalitatea lui e greu de schimbat, nu-l vei convinge că e așa și nu altfel măcar să crăpi în fața lui!
Moldova rămâne o țară nespus de bizară prin oamenii ei și prin parcursul istoric. În anii ’90 când a început să se clatine marele imperiu roșu, ieșisem cu toții în stradă scandând „limbă, istorie, alfabet!”. Toți credeam că s-a sfărâmat jugul pus după grumazul basarabeanului, că vom avea în sfârșit dreptul la dreptate, adevăr, libertate. De unde! Tot noi câțiva ani mai târziu ne burzuluim că suntem „moldoveni”, vorbim limba moldovenească, iar istoria lui Stati devine carte de căpătâi. Păi se poate una ca asta, oameni buni?! Spre deosebire de anii aceia în care abia ieșeam de sub papucul comunismului, când eram încă bătuți în cap, îndobitociți și manipulați, astăzi știm adevărul, știm care ne e limba și istoria, dar refuzăm să luăm atitudine, parcă indiferenți propria soartă. Am devenit o nație tare indiferentă, așteptăm căscând să ne întindă mâna alții ca în zicala acea „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”. Așa că, dragii mei concetățeni, haideți să ne trezim într-o dimineașă, să ne dăm o palmă sau două și să nu mai permitem lui Ivan să fie stăpân în casa noastră și să se urce cu picioarele pe masă. Noi și numai noi trebuie să fim cei care ne decim soarta și dacă vom mai ezita încă mult timp între est și vest, între slugărnicie și demnitate. Să nu ne fie rușine peste un deceniu față de copii noiștri că le-am stâlcit limba și le-am modificat istoria.

Calcă-mi peste suflet

Ascultă suflul iernii, cum rima mi-a-ngheţat,
Priveşte golul nopţii cum versul mi-a creat,
Adulmecă mirosul trecut de crizanteme
Şi-mbărbătează-ţi gândul, de viaţă nu te teme!

Simte-mi neputinţa, dar nu te-opri din drum,
Calcă-mi peste suflet, adânc cum calci în scrum!
Nu te uita că-i trist, imploră o iertare,
Stârpeşte-l şi-l omoară, dar nu-i lăsa scăpare

Iar dacă plânsu-l zbate şi mâna ţi-o întinde
Omoară-n el speranţa căci numai ea îl minte,
Fărâmă-n mici secunde tot spiritu-i credul
Căci este doar durere, iluzii şi impur.

Tu du-te înainte, nu te-opri din drum,
Calcă-mi peste suflet, adânc cum calci în scrum!

Avem dreptul la fericire, avem dreptul la dreptate!

În Basarabia vine anoptimpul speranței, primăvara libertății! S-au schimbat multe în ultimul timp și cu speranță în suflet credem că se vor mai schimba. Greșelile istoriei sunt greu de corectat, lacrimile de pe obrajii zbârciții ai măicuțelor sunt și mai greu de șters, de alinat, rănile Basarabiei sunt prea adânci spre a fi tămăduite. Dar suferința, necinstea la care am fost supuși ani de zile pot fi oblojite prin speranță, printr-o mână prietenească întinsă atunci când simțim că vom cădea doborâți, prin zâmbetul unui copil ce râde fericit în limba lui! Avem dreptul la libertate, la adevăr și fericire! Până acum, românii din Basarabia, au luptat doar cu lacrima și prin șoapte, acum putem lupta cu voce tare, puternică. E timpul ca trupul răstignit al țării noastre să fie coborât de pe cruce și să fie alinat, oblijit.

Suntem vinovați prin tăcere, dar putem fi eroi prin adevăr! E timpul ca satele înghețate ale Basarabiei să fie luminoase, zâmbitoare, e timpul ca în școli să apară cărțile istoriei și limbii noastre adevărate! Iubiții mei basarabeni, dreptul la cuvânt înseamnă libertate, adevăr, iubire! Împreună prinși într-o horă a unirii și iubirii, putem schimba viața grea de până acum în zile mai frumoase, în momente mai multe petrecute alături de familiile noastre, nu la muncă în Italia, în doine dulci în graiul strămoșesc!

Tristețe...

Iarna e anotimpul care îmi cuibărește în suflet un fel de disperare mută, sunt melancolică, tristă. În astfel de momente îmi vine să mă pălmuiesc! Astăzi am stat mai mult la geam, privind zăpada care se așternea încet, la casele singuratice, la corbii gălăgioși, la imaginea mea răsfrântă în sticlă. Nici măcar o rază de soare. Doar ceața care-mi sorbea gândurile și-mi imprima o moleșeală țipătoare și albicioasă pe chip. Am ajuns să fiu dependentă de soare, de zilele calde.

Regula zilei de astăzi pare a fi contestarea oricărei reguli. Scotocesc febril prin mine căutând trăiri, amăgiri, iluzii, amintiri, regrete, zâmbete...nimic! Am un vid înfricoșător în suflet! O invazie care îmi rupe conștiința, spulberând firmiturile umilei mele existențe și vidul acela e umplut imediat de o frică de a trăi încât brusc am impresia că viața-mi devine un fel de domino. Deschid un fișier cu muzică pe calculator să ascult un sunet ceva, măcar să nu am impresia că am rămas pe lumea aceasta doar eu și Micul Prinț. Aaah! Timpul trece. Tic, tac. Mă transformă încet, cu meticulozitate, îmi șterge ființa, mâzgâlește imaginea din geam. Mi-e dor să simt mirosurile calde ale verii, vibrația vieții, zâmbetele macilor roșii. Iarnă, încetează! Nu-mi mai decupa gândurile cu tuș negru, nu mai distruge, nu mai construi, nu mai dărâma totul în mine! Fii generoasă și pleacă!

O nouă modalitate de a citi...

Găsesc astăzi dimineață în cutia poștală un fluturaș cu o reclamă foarte interesantă. „Nu ai timp să citești? Crezi că timpul este împotriva ta? Alungă problema timpului făcând din el un aliat! Acum poți „citi” chiar și cu ochii închiși. ascultă-ți cartea preferată în orice moment...” Locuiesc la etajul al patrulea și până am urcat, am avut timp să trec prin toate stările posibile, indignare, repulsie, neputință...Adică, vreau să înțeleg! Avem timp să mergem prin tot felul de cluburi unde ascultăm muzică infectă, avem timp să jucăm pe calculator tot felul de jocuri idioate (aici mă simt vinovată căci și eu pierd suficient timp cu asemenea jocuri), dar, bieții de noi nu mai avem timp să citim! Le cumpărăm deja copiilor audiobook-uri ca să economisim timp! Sincer nu mi se pare o soluție, mai degrabă o orare. Ascultând cărțile mai simțim oare aceeași apropiere față de carte, plăcerea de a simți între degete filele îngălbenite, sau poate noi, mirosind încă a tipografie? În lumea de astăzi, a vitezei, a informației și a tehnologiei, dacă nu suntem atenți, riscăm să devenim fără să ne dăm seama victime ale obiectivelor altora, subjugați de tehnologie, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Eu citesc cu plăcere orice carte care-mi trezește interesul, de care aud că impresionează, recitesc cu emoție în fiecare vară cărțile copilăriei mele, descoperind mereu și mereu multe lucruri pe care nu le-am observat și care îmi sugerează cum să fiu mai bună, cum să-mi fac viața mai plăcută. Oare aceleași sentimente să le simțim și când „citim” audiobook-uri? Eu sincer mă îndoiesc și nici nu sunt tentată să încerc! Dar cu siguranță nu voi cumpăra niciodată așa ceva nici pentru mine, nici pentru copii mei.

Sunt femeie...

Mi-am adus aminte astăzi de o discuție pe care am avut-o acum ceva timp cu un amic de-al meu. Mă întrebase când am de gând să mă căsătoresc, de ce tot mai aștept (deși sunt încă destul de tânără). Apoi, de parcă ar fi descoperit secretul a exclamat :
- Tu cauți bărbatul perfect!.
Am râs cu poftă și l-am întrebat:
- Chiar vrei să știi ? Păi eu caut bărbatul care să facă pentru mine ceea ce eu nu pot face. Pot să fac cumpărături, să plătesc facturile singură, pot să și repar prin casă tot felul de lucruri. Eu vreau altceva.
Amicul meu a rămas tare îngândurat, apoi chipul i s-a luminat:
- Desigur vrei un bărbat bogat care să te plimbe prin Europa, să-ți cumpere rochii și bijuterii scumpe!
- Greșești. Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecțiune mentală. Am nevoie de cineva cu care să conversez și care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Caut pe cineva suficient de sensibil care să înțeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze atunci când mi-e greu și să nu mă lase să cad când greutățile vieții vor să mă doboare. Caut pe cineva pe care să respect, dar care să mă respecte la rându-i. am nevoie de un bărbat care se poate ajuta pe sine însuși pentru a ne ajuta pe noi.
Amicul meu a rămas consternat!
- Ceri cam mult!
- Valorez mult! I-am răspuns...
Unii dintre reprezentanții speciei masculine îmi vor sări în cap. și, desigur, voi fi catalogată drept infatuată, nesimțită etc. Dar sunt obișnuită ca ei să nu recunoască aceste lucruri. Sunt femeia cu esență efemeră de domnișoară, spirituală și idealistă. Eu cred în nimicul vieții, iubesc frunzele toamnei și zâmbetul bărbatului simplu și glumeț de lângă mine. Îmi place să citesc gândurile și tristețile pentru a le mângâia sau alina. Sunt domnișoara cu două codițe, cu privire de copil șiret care vede lacrima din ochi și tresare de înfiorare când recitește a mia oară Contele de Monte-Cristo. Sunt femeia care adoră să râdă zgomotos și să fie îmbrățișată. Sunt persoana care e rănită adânc de indiferență și de speranțele goale. Sunt femeia cu instinct animalic care naște mirări aprinse de orele nocturne, iubește cu mintea, suferă cu ochii și adulmecă înebunită mirosul tăcut de crizanteme și doarme tolănită în ierburile verii! Îmi place gustul gurii tale, liniștea sufletului și sclipirea din ochi.

Drumul nostru spre Europa trece prin limba română!

*** Am publicat acest articol acum câteva săptămâni pe site-ul http://www.sprevest.ro/. Acolo a stârnit suficiente controverse...Dați-mi în cap, oameni buni! Eu îmi mențin poziția și afirmațiile!

Am avut ca popor un destin dur...foarte dur! Mereu la răscurucea marilor puteri, cotropiți încă din timpuri străvechi ba de tătari, ba de turci, ba de ruși, ba de austro-ungari...Dar ca basarabii nici unii dintre români n-au avut și nu au un destin mai dur! Și este și vina noastră. Am ieșit din Uniunea Sovietică răvășiți, bulversați, dar nici atunci când am avut atât de multe șanse să intrăm în rândul oamenilor, le-am ratat pe toate cu multă nonșalanță. Ratăm cu îndârjire șansele de integrare în rândul țărilor civilizate, așteptând mereu cadouri miraculoase de la soartă. Problema societății noatsre moldovenești este mentalitatea învechită, sovietică încâ care se încăpățânează precum o fosilă să rămână întipărită în mintea și în apucăturile noastre!
Am ales de-a lungul timpului să ne conducă niște oameni mediocri care nu au nici capacitățile, nici demnitatea de a ne conduce și reprezenta. Îi ascultăm mereu pe acești oameni la radio, îi vedem la televizor cum ne vând gogoși, dar rămânem aproape indiferenți! O țară unde guvernanții nu au simțtul rușinii și își bat joc de cătețenii săi, vînd și fură ca în codrul mare este o țară fîrî viitor. Mii de tineri, și nu doar tineri, aleg să plece peste hotarele țării să lucreze slugi la alte popoare pentru că acasă nu au nici un viitor, școlile sunt pustii, iar profesorii care au mai rămas nu mai au dăruirea și intenția de a învăța generațiile tinere.
Ma întreb cum de alte țări care au fost și ele rusificate, sovietizate au reușit să depășească acest moment, iar noi nu? După părerea mea problema cea mai gravă cu care se confruntă societatea moldovenească este limba. Sau mai bine spus cunoașterea proastă a limbii sale materne. și nu mă refer doar la românii basarabeni, ci la toate celelalte minorități. orice limbă trebuie vorbită bine pentru că ne reprezintă, este imaginea culturii noastre, a gândirii și simțului nostru. Priviți-i pe conducătorii noștri. Se bâlbâie, alternează limba română cu limba rusă, făcând greșeli în ambele limbi. Cum poate oare un om care nu poate să-și exprime gândurile coerent să facă minuni în economie și să elaboreze soluții pentru ieșirea Moldovei din criza din toate domeniile în care se află? Te furnică spatele numai când îi auzi! Un cioban din munții Carpați, un om simplu are o gandire mai limpede și un limbaj mai frumos. O învățătoare din Rusia vorbește mult mai fluent și mai curat limba rusă.
Încă din timpul Uniunii Sovietice ni s-a infiltrat în suflet și gândire că moldovenii sunt un popor inferior celui rus, inferior prin cultură și prin multe altele. Eronat! Guvernanți noștri (cu ajutorul Domnului sper să nu mai fie ei cei care ne reprezintă!) disprețuiesc limba română din simplu motiv pentru că nu o cunosc. Problema este că nici limba rusă nu o cunosc mai bine.
Ar trebui să înțelegem că nu circulația limbii ruse ne pune în pericol limba maternă sau asimilarea lingvistică a comunității basarabenilor, ci cunoașterea destul de proastă a limbii noastre. Limba rusă e frumoasă și are atâția scriitori de valoare, apreciați universal și poate că ar trebui să ne considerăm un popor norocos că o înțelegem și o putem vorbi. Dar ce facem cu limba maternă? O abandonăm în favoarea altei? Sociolingviștii consideră că limba este, alături de istoria unui popor, elementul ce asigură unitatea, iar cunoașterea ei este indispensabilă, crucială în pașii mărunți pe care îi facem spre un viitor decent. Avem un handicap oribil, dar care cu multă trudă și atenție poate fi remediat, doar să vrem! Mereu auzim în interviurile acordate unor personalități din România sau Rusia „Ce veți face pentru cetățenii Republicii Moldova dacă...”. Problema este pusă greșit. Dialogul trebuie să vină din două direcții, dar mai mult din partea noastră. Nu mai avem timp și nici nu trebuie să așteptăm ca alții să facă ceva pentru noi. Noi suntem cei care ne decidem soarta! Dacă nu vom lua inițiativa, dacă nu vom depăși acest handicap social, vom mai orbecăi încă mulți ani între est și vest, între slugărnicie și demnitate, între civilizație și primitiv.

O limbă în plus

S-a vorbit și s-a tot vorbit despre situația glotică din Republica Moldova încât unora deja le stă de-a curmezișul asemenea discuții. Dar problema rămâne la fel de actuală astăzi ca și acum 20 de ani. Și nu se va discuta despre altceva decât identitate, limbă, naționalism până când nu va interveni o schimbare. Avem o limbă în plus la noi acasă. Limba rusă. N-ar fi cu siguranță aceasta o problemă dacă n-ar fi eclipsată limba maternă a românilor basarabeni. E un paradox în Moldova! S-a destrămat URSS deja de aproape 20 de ani, dar pentru Basarabia situația nu s-a schimbat prea mult. Este promovat în continuare același bilingvism „armonios” între limba rusă și limba română. Și nu doar atât. În magazine, stații de autobuze, bănci, funcționarii îți răspund în rusă și sunt profund indignați și jigniți când insistent le vorbești în română! Zilele acestea am observat că pe internet s-a scris mult despre filmele dublate în limba rusă și rulate la cinematograful Patria din Chișinău. Mulți oameni nemulțumiți care doresc să vadă filmele cu subtitrare în limba română. Și pe bună dreptate se revoltă. E ca și cum în Franța s-ar rula filme cu dublare în italiană, germană, engleză etc.
A început să bată vântul schimbării și în Moldova. Sperăm să nu fie doar o iluzie. Și mai sperăm ca politicienii să nu mai ignore faptul că problema limbii e cu adevărat o mare problemă. Să se revină la normalitate e ceva ce ne dorim din tot sufletul! E timpul să nu ne mai ferim să „jignim” limba rusă și să repunem în drepturi limba noastră maternă, frumoasă, melodioasă și adevărată. Nu limba moldovenească. Ea nu există, e doar o formulă nerușinată, un paravan meschin al unei politici dăunătoare. O limbă în plus nu e niciodată o nenorocire, dar cu o singură condiție – să fie într-adevăr în plus. Nu mă deranjează faptul că vorbesc limba rusă, așa cum mă bucur că pot comunica în limba franceză. Dar să fiu înțeleasă bine, nici o altă limbă nu are dreptul să eclipseze româna la ea acasă. Cred că e timpul ca rolul de Cenușăreasă să nu mai fie distribuit limbii române. Și dacă vrem cu adevărat ca lucrurile să se schimbe, trebuie să ne dorim asta cu toții, să luăm atitudine împreună, nu doar izolat, să schimbăm ceva în realitate nu doar pe bloguri, pagini de internet. Pe toți ne afectează această nedreptate, fiecare școală suferă, orice publicație și orice intelectual, vânzător ori simplu cetățean. E datoria noastră să readucem limba română la ea acasă!

Eh, Iarnă...

Ca în fiecare an, iarna nu a întârziat să apară. De data aceasta și-a făcut apariția brusc, parcă supărată de ceva. Infatuată, a risipit cu repeziciune culorile toamnei, a împăienjenit cu zăpadă ultima gutuie galbenă îngropată în frunzele uscate și într-o singură noapte a schimbat totul! M-am trezit de dimineață cu sufletul rece, golit parcă de orice substanță de parcă vântul vâjâia prin ungherele inimii. Știi, Iarnă dragă, nu mă așteptam să vii chiar atât de repede! Știi că-mi placi doar să te privesc de la geam, fără să simt usturător gerul pe obrajii mei. Ah, da! Îmi mai plac și brazii verzi, împodobiți cu floricele albe de gheață și îmi place spiritul sărbătorilor pe care le aduci în casele noastre. Atât! Nu te supăra pe mine, dar eu sunt copilul verii, ștrengarul care adoră să doarmă tolănit în iarba verde a câmpului, căruia îi plac murele și cireșele coapte. Nu mă mustra, Crăiță de gheață, scuza mea ar putea fi că răcesc de prea multe ori într-un singur anotimp. Nici tu nu mă prea placi, știu asta. Anul acesta însă m-ai pedepsit mai crunt ca niciodată! Mi-ai răpit sărbătorile alături de familie, ai șters cu asprime zâmbetul de pe fețișoara mea, prefăcându-te a nu vedea suferința mea și mi-ai umplut inima de tristețe. Niciodată n-am petrecut atâta timp privind în gol prin geam fără a vedea ceva anume. Gândurile mele erau departe, departe, visând la plăcinta coaptă de mama, la tata reparând sania veche, la cetele de colindători de altădată, la satele înghețate ale Basarabiei... Niciodată nu am fost mai singură ca în aceste zile de iarnă când timpul parcă refuză să mai învârtă clepsidra, iar nisipul din ea parcă a încremenit. Nu te supăra pe mine, Iarnă, că nu-ți împărtășesc amintirile și adâncurile inimii mele, că nu te iubesc precum ador vara. Tu ești frumoasă în felul tău, există oameni care te iubesc și care abia așteaptă să simtă bucuria de a fi prin preajma ta. Pentru mine rămâi mereu crăiasa rece, indiferentă care mă face să resimt tristețea, izolarea și să trag linii în viața mea.

Bun venit!

De mult timp voiam blog. Pare un lucru banal, deja foarte comun căci mulți dintre prietenii mei au deja un spațiu virtual unde își varsă necazul, își manifestă nemulțumirea față de politică, majorarea taxelor, micșorarea salariilor etc. Din lipsa timpului nu am publicat nimic, dar găsesc această modalitate de exprimare într-un fel facilă și benefică. Nu voi scrie doar despre politică sau despre literatură. Subiectele care mă interesează sunt diverse și sper să trezească interesul eventualilor cititori. Vă urez bun venit în spațiul meu virtual, bun sau rău, plăcut sau mai puțin plăcut!