O lacrimă caldă s-a prelins pe obrazul meu. Pleoapele tremură de zbuciumul interior, de durerea mută, care schilodeşte sufletul. Mamă! Mai vreau ca mâna ta să-mi mângâie sufletul obosit, mai vreau să-ţi încărunţească părul, încet, nu de la grijile vieţii, nu de străinătate. Mai vreau ca ochii tăi blânzi, umezi să-mi mustre încăpăţânarea şi greşelile. Mi-e dor de Crăciunul din preajma ta, de mirosul de cozonac, de colindele frumoase, cântate la gura sobei, mi-e dor să respir blândeţea sufletului tău. Te vreau înapoi, Mamă, să-mi săruţi fruntea şi ochii în lacrimi, să te ştiu acolo, lângă poartă, aşteptându-ţi puşorii la cuib.
Iartă-mă, Mamă, pentru supărările pricinuite! Iartă-mă că sunt departe, că Prutul ne desparte nedrept şi neiertător. Vreau mâinile tale împreunate în poală, oricât de multe brazde ar avea, să le sărut pentru munca de o viaţă, să le stropesc cu lacrimi de recunoştinţă. De-aş putea şterge brazdele de pe chipul tău, brazde născute din grijile şi sacrificiile făcute pentru copii. Aş vrea să dau cei 24 de ani ai mei numai să te întorci acasă! Să mai simt gustul pâinii coapte, să te aud dimineaţa cântând în grădină, să simt că familia înseamnă iubire, blândeţe. Nu-mi ajung lacrimi să-ţi spun cât de mult îmi lipseşti, cât de greu e să merg mai departe fără tine, fără glasul tău, fără blândeţea ta! Vreau înapoi aroma zilelor calde de vară, vreau înapoi visele mele de copil, vreau în sufletul meu casa părintească, să-ţi aduc nepoţi să-şi ascundă paşii în colbul străzilor, să fure cireşile vecinilor şi să se cuibărească în braţele tale ca în îmbrăţişarea unei păsări.
Fără de ştire sufletul mi se umple de toamnă. Zi de zi clepsidra vieţii se scurge diabolic de repede. Sufletu-mi te strigă deşi eu tac. Te cheamă, imploră o privire, te caută, visează o regăsire, o dureroasă îmbrăţişare în care parcă două ceruri s-ar întâlni, pierzându-şi împreună stelele în mări fără fund…
În gândurile mele îmi dau seama cât de mult te vreau lângă mine. Că eu sunt unul din acei copii care au cresut şi s-au maturizat privaţi de prezenţa mamei. Sunt mii de copii în Moldova care îşi varsă lacrimile în somnul nevegheat, iar mamele sunt plecate departe, la muncă. Ştiu cât de mult suferi de străinătate, de lipsa casei şi a familiei. Întoarce-te înapoi, Mamă! Nu voi putea niciodată exprima în cuvinte, în gesturi sau gânduri cât de mult îmi lipseşti. Nu vreau să fii atât de departe, nu vreau ca peste ani să vărs lacrimi şi să spun cuvinte de afecţiune unei cruci reci şi unei fotografii fără viaţă…ele sunt târzii.
Au rămas satele basarabene orfane de mame…Copii devin arhitecţi ai propriilor vieţi, construite pe lacrimi, păreri de rău şi lipsa dragostei. Glasul meu e strigătul mut al copiilor singuri, lacrima mea e lacrima lor, durerea mea e nefericirea lor. Întoarce-te, Mamă!
http://www.youtube.com/watch?v=ImvWyAkBmnY
RăspundețiȘtergereEmotionant! Cred ca nu exista OM care sa nu fi simtit macar o data ce inseamna sa-ti fie DOR. De mama, de tata ori de locurile in care ai copilarit.De aceea in limba romana avem acest inefabil cuvant, DOR!
RăspundețiȘtergereDorul se simte, se plange, se striga, se canta.
Felicitari, frumusetea textului ( si ora inaintata ) scuza cele doua mici greseli de tehnoredactare.Corneliu.
In vaduri ape repezi curg
RăspundețiȘtergereSi vuiet dau in cale,
Iar plopi in umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Usoara, maica, usoara,
RăspundețiȘtergereC-ai putea sa mergi calcand
Pe semintele ce zboara
Intre ceruri si pamant.
In priviri c-un fel de teama,
Fericita totusi esti
Iarba stie cum te cheama,
Steaua stie ce gandesti.
ti-am raspuns, Penoz, tot in versuri...ca atat e de frumoasa limba noastra incat e pacat sa scriem in alta :)
RăspundețiȘtergere