Poezia veșnic vie

Înfloresc în jur copacii,

Ceru-i luminos.

Pentru pace, pentru pace

Mulţumim frumos.

              Am învăţat că sufletul îşi are rănile sale. Dureroase, agonizante...Că există clipe în care această durere îţi răscoleşte şi înconvoaie fiinţa. Asemenea durere mi-a inundat sufletul când am auzit de marea pierdere a neamului notrsu. Ne-a părăsit Grigore Vieru...ne părăsesc tot mai mulţi oameni valoroşi, oameni ce au fost simpli, dar totuşi inegalabili prin valorile şi ideile lor. Oameni simpli ce au plâns şi cântat alături de noi în dulcele grai românesc...Şi îl plângem pe marele poet, plângându-ne mai mult pe noi...rămânem orfani de cultură şi frumos. Speranţa moare pe zi ce trece aruncând o privire către generaţiile dezinhibate şi plictisite care vin din urmă, care au pierdut orice interes pentru lectură şi estetic. Rămânem fără sprijin şi povăţuitor, cine va scrie pentru copiii noştri?! Cărţile sale au făcut parte din viaţa mea, din chiar începuturile ei, când mă formam ca şi personalitate, când fiecare cuvânt reprezenta un univers, atunci când aveam atâtea întrebări fără răspuns! Mi-aduc aminte cu drag de acele clipe din copilărie când citeam poeziile domniei sale răsturnată în iarba fragedă a câmpului, imaginându-mi melcul supărat care merge la culcare, singur şi părăsit. Prin versuri simple şi cuvinte obişnuite a născut în inima copiilor sentimente de dragoste faţă de orice floare, gândăcel, faţă de mamă şi familie...Seara de seară adormeam cu aceleaşi poezii, pe care le ştiam deja, dar care-mi erau atât de dragi! Obişnuiam când eram copil să continui să-mi imaginez o continuare a firului poveştilor, povestirilor sau poeziilor pe care le citeam, imaginaţia mea căuta o cale spre inspiraţie şi Grigore Vieru era preferatul meu.

            ...când Dumnezeu plin de inspiraţie a făcut cerul şi pământul, prima oară a apărut ograda părinţilor – universul copilăriei mele. Soarele luminos, cu plete bălai a născut mai întâi iarba verde şi mustoasă, crudă şi presărată cu rouă, mirosind a dimineaţă. Apoi au apărut copacii din livadă, în care mă căţăram cu câte o carte să savurez lectura de la înălţime...şi zmeura din spatele casei şi cireşul! Încet, încet toate au prins viaţă. Soarele a luminat livada şi a încălzit-o, vântul a răsfăţat-o cu adierea sa blândă, ploaia a stropit-o cu binecuvântarea Domnului. Apoi s-a născut dealul cu lanuri galbene de spice, Prutul repezit şi pădurea cu păsări încântătoare pe ram, izvorul cu apă cristalină, câmpia cu maci, casă tăicuţului...Toate au devenit universul copilăriei mele, liniştite şi fericite. Dar livada mamei a rămas mereu veşnic tânără, verde şi zâmbitoare, aşa va rămâne chiar şi atunci când toţi şi toate vor îmbătrâni, pentru că aici a mai rămas încă un suflet: sufletul copilăriei mele...existând mereu tânăr printre foile îngălbenite ale cărţilor de poezii, fugar prin colbul străzilor, furând mure de la vecini, adormind obosit de atâta joacă în iarba cu melci şi fluturi...

Mi-aduc aminte şi acum cu aceleaşi emoţii când voiam să-i spun mamei cât de mult o iubesc şi nu găseam simple cuvinte, dar îi recitam cu capul în poala ei :

Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ.

In priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

          Au fost demult, nu-i aşa? Da...dar toate trăirile ne rămân mereu în suflet, dăinuind prin cuvinte dragi, prin poezie. Poetul ne-a părăsit doar fizic, el însă de acolo de sus veghează asupra noastră, asupra neamului român pe care l-a iubit, pentru care a suferit şi a fost hulit. E mereu printre noi, a rămas în sufletul fiecărui copil care ca şi mine, recitind vresurile dragi odinioară se întoarce spre acele locuri, spre acele gânduri şi clipe care i-au fost dragi, se întoarce către primul abecedar de unde a învăţat să pronunţe primele litere, alături de bunica lăcrimând. Şi toate acestea le datorăm marelui om care a fost Grigore Vieru. Să nu lăsăm să se şteargă imaginea şi amintirea lui din sufletele noastre, alături de alţii, marele poet reprezintă rădăcinile identităţii noastre ca neam şi popor, a culturii şi tradiţiilor din acest colţ de pământ românesc parcă uitat de umanitate.