Pe valea de la Țiganca...

„Pe valea de la Țiganca

Curge sângele ca apa...”

Mi-e dor de dealurile verzi ale Basarabiei, de limpezimea apelor Prutului și de numeroasele mintiri ce le-am purtat în suflet peste tot în lume. Azi am revăzut pentru câteva clipe colinele acoperite cu zăpadă și frig ale satului meu natal. Mi se strângea inima în piept de durere și de fericire. Cu ochii închiși, cu inima palpitând de emoții, am retrăit amintirile cele mai iubite, speranțele cele tainice au revenit, iar dorul de locurile acelea m-au făcut să-mi doresc nimic altceva decât să fiu ACASĂ în aceste momente. N-am mai fost în curtea în care mi-am petrecut copilărie, unde am făcut primii pași nesiguri, din luna iulie 2009. Dar mi-am promis că voi merge imadiat ce-mi voi da toate examenele.

M-am născut la Țiganca, sat ce-și oglindește casele în apele Prutului, iar în timpul verii e îngropat în verdele livezilor, a lanurilor și grădinilor înflorite. Oameni gospodari sunt în acest sat. O localitate mică, aproape neînsemnată, dar cu o importanță colosală în inimile tuturor sătenilor și a românilor de pretutindeni. La marginea satului, pe dealurile acelea spălate de ploile verii și vitregite de soartă, odihnesc ostașii români. Crucile albe se îndreaptă spre ceruri parcă implorând odihnă, liniște, pace...

Satul acesta neînsemnat a intrat în istorie în vara nefericitului an 1941, o dată cu ordinul generalului Antonescu : „Români, vă ordon treceți Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. […] Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. Ostaşi, izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!”

De-a lungul anilor, cimitirul, odihna ostașilor români au fost de mai multe ori tulburate, batjocorite, profanate, dar niciodată uitate! Și dacă mai întâlnesc astăzi oameni care aduc omagii comuniștilor, Rusiei, mereu îmi aduc aminte că ființa noastră, a românilor basarabeni, a fost sugrumată de către ei. Nu putem tolera, cu atât mai mult nu putem uita că cei cărora le întindem mâna, ne plecăm capul în fața lor și locuim alături de ei zi de zi, ne-au deportat bunicii și părinții în Siberii de li s-a întors doar numele. Ei ne-au mințit jumătate de secol, născocindu-ne o identitate și impunându-ne un bilingvism „armonios”... Crucile albe, oasele acoperite de pământ pe care ploile încă le mai descoperă, încă le mai aduc la suprafață, sunt dureroase dovezi că nu trebuie să uităm cine am fost și încă mai suntem, cine ne-a vândut fericirea ca la iarmaroc.

Mă bucur să văd că românii de oriunde ar fi, nu-și uită eroii. Oameni ce au murit în spasme, cu gândul la copii orfani ce i-au lăsat acasă, la mamele și soțiile lor...Înclin să cred că nu suntem un popor nedemn de trecutul său istoric, care încă mai știe că în vene îi curge sânge de roman și de aprig dac. Vreau să cred că un strop de mândrie ne-a mai rămas în suflet și că nu vom mai permite nimănui să ne mintă și să ne păcălească că nu suntem români și că nu vorbim limba lui Ștefan cel Mare. Sângele apă nu se face! să avem oare nevoie din nou de-un Antonescu care să ne spună ce să facem?!

P.S. Despre cimitirul de la Țiganca am mai scris și aici.