Naționalismul este oare negociabil?

          Dacă am fi niște observatori atenți, nu ar trebui să ne mire faptul că evoluția țărișoarei noastre după obținerea „independenței” (1992) arată ca un grafic haotic cu multe suișuri și căderi dezastruoase. Această independență a generat până în momentul de față sentimente (multe!) diverse, interesante, dar suficient de controversate. Realitatea basarabeană cu oscilațiile ei, cu nefericirile postcomuniste atât de cunoscute, cu dezbinările sale, își are originile în cele aproape două secole de istorie separată de cea românească. Basarabia a fost ca un experiment urât, zguduitor. Mai precis, manipularea, teama, teroarea, foamea, războiul, suferința, lipsa oricărei libertăți umane, toate acestea la un loc au avut efectele unui medicament nesigur, testat pe acest popor. Chipul i-a fost distorsionat, limba stâlcită, istoria modificată, subconștientul hrănit cu minciuni.

          Astăzi, cale de întoarcere nu mai există. Istoria nu e o rochie ce poate fi recroită după ce s-a observat o greșeală. Dar putem măcar să învățăm din acele greșeli și suferințe pentru a nu le repeta, pentru a acționa diferit pe viitor, în folosul nostru. Un viitor mai bun putem avea doar dacă nu vom fi dezbinați și inconștienți. Trebuie să fim ca o națiune liberă, lucidă și unită.

         Acum sau peste 10 sau 20 de ani voi afirma că, în pofida politicii de deznaționalizare, de înstrăinare a basarabenilor de adevăratele lor rădăcini românești, prin crearea RSSM, uimitoarele momente de la începutul anilor ’90 au confirmat încă o dată ca a fost un mare EȘEC! În anii ’90 a renăscut poporul român din Basarabia și a strigat într-o singură voce „limbă, alfabet, libertate!”. Sublime momente! Cu toate acestea, basarabenii nu s-au grăbit să se unească cu România, ci au dorit mai degrabă să creeze un stat moldovenesc independent. Un singur exemplu. A căzut imperiul roșu, iar popoarele fostelor republici sovietice precum Letonia, Lituania, Estonia sărbătoreau renașterea națională, renașterea propriei lor literaturi și culturi. Ciudat e că la Chișinău era exact opusul – lumea respingea cu vehemență existența unei națiuni moldovenești li arbora peste tot tricolorul românesc, limba și imnul național al unei alte țări, România. Cum explicăm faptul că astăzi respingem că suntem parte din poporul român și ne batem cu mândrie cu pumnul în piept, spunând că suntem moldoveni?! Acest comportament contradictoriu a creat și mai crează încă stupoare. Se aud totuși voci care spun că nici conducerea de atunci a României nu prea și-a dorit o nouă unire...Astfel, naționalismul moldovenesc este unul foarte ciudat și nefiresc, a reușit chiar să creeze un stat independent, dar nu și o națiune unită, independentă.

           În fine, ce este o națiune? Ce înseamnă identitate? Să nu ne grăbim, mânați de sentimente și ardoare, căci, aici, la granițele Europei, politica identității e mult mai complicată decât pot sau vor unii să recunoască. O națiune, în concepția multor sociolingviști, reprezintă o comunitate de oameni uniți prin și de limbă, de frontierele unui stat, dar și de numeroase valori comune, o unitate a mentalităților, a unor rădăcini comune, o istorie proprie, credințe și tradiții specifice. O națiune trebuie să aibă un trecut comun, dar și dorința de a locui în continuare împreună, de a avea același viitor. La origine, cuvântul latin natio exprimă ideea de naștere, de familie, iar mai tarziu cea de trib și de stat. Orice istoric, lingvist, dialectolog sau etnolog va spune că limba marchează națiunea, identitatea. Chiar și în concepția lui Lenin, definiția națiunii era puternic legată de limbă. Lucru care explică pe deplin importanța și rolul care i-a fost atribuit limbii ruse ca factor de consolidare a națiunilor Uniunii Sovietice. Dacă limba are o importanță atât de covârșitoare ăn consolidarea națiunii și în definirea identității, ea reprezintă totuși punctul slab unde s-a lovit. și anume – funcția etnică a limbii este incontestablă, sentimentele naționale și conștiința etnică sunt bazate pe limba maternă și nu există națiune fără limbă comună. Astfel, diversitatea, multiculturalitatea și numeroasele etnii prezente în Basarabia, au avut rolul de a dezbina. Granițele politice și cele geografice nu au putut afecta radical unitatea limbii române, decât poate în cazul asimilării totale a unor sate între de vorbitori de limbă română, localități românești dintre Nistru și Bug, aflate într-un mediu alogen, izolate fiind secole la rând de centre culturale și lingvistice românești.

          Suntem majoritari, românii basarabeni, dar cu sau fără voia noastră, trăim într-un stat multietnic. Identitatea noastră trebuie să rămână nezdruncinată, dar la fel trebuie să găsim o modalitate civilizată de dialog cu celelalte etnii. Dacă s-ar adopta o politică lingvistică echitabilă, obiectivă, corectă care să acorde limbii române toate drepturile binemeritate de limbă titulară, consider că și limbile minoritare vor fi protejate. Numai în limba ta îți poți aduce aminte lucruri pe care nu le-ai știut niciodată. Așa putem învăța lucruri ce ne-au fost ascunse, date uitării. Să nu uităm că de la împrumutul unui cuvânt, vom împrumuta limba în întregime...