Tristețe...

Iarna e anotimpul care îmi cuibărește în suflet un fel de disperare mută, sunt melancolică, tristă. În astfel de momente îmi vine să mă pălmuiesc! Astăzi am stat mai mult la geam, privind zăpada care se așternea încet, la casele singuratice, la corbii gălăgioși, la imaginea mea răsfrântă în sticlă. Nici măcar o rază de soare. Doar ceața care-mi sorbea gândurile și-mi imprima o moleșeală țipătoare și albicioasă pe chip. Am ajuns să fiu dependentă de soare, de zilele calde.

Regula zilei de astăzi pare a fi contestarea oricărei reguli. Scotocesc febril prin mine căutând trăiri, amăgiri, iluzii, amintiri, regrete, zâmbete...nimic! Am un vid înfricoșător în suflet! O invazie care îmi rupe conștiința, spulberând firmiturile umilei mele existențe și vidul acela e umplut imediat de o frică de a trăi încât brusc am impresia că viața-mi devine un fel de domino. Deschid un fișier cu muzică pe calculator să ascult un sunet ceva, măcar să nu am impresia că am rămas pe lumea aceasta doar eu și Micul Prinț. Aaah! Timpul trece. Tic, tac. Mă transformă încet, cu meticulozitate, îmi șterge ființa, mâzgâlește imaginea din geam. Mi-e dor să simt mirosurile calde ale verii, vibrația vieții, zâmbetele macilor roșii. Iarnă, încetează! Nu-mi mai decupa gândurile cu tuș negru, nu mai distruge, nu mai construi, nu mai dărâma totul în mine! Fii generoasă și pleacă!