De ce nu sunt comunistă?

           Întrebarea s-a ivit pe neașteptate într-un grup de prieteni care ieșiseră se se relaxeze la sfârșit de săptămână și care nicidecum nu se gândeau să discute despre politică. A nu fi comunist nu e o simplă opinie, ci mai degrabă un credo.

           Personal însă, mi-a făcut bine să-mi adresez această întrebare. Aveam nevoie în interiorul meu nu să polemizez cu această ideologie, dar să justific în proprii mei ochi de ce am ales să nu fiu comunistă, să elucidez doar pentru mine rațiunile pentru care nu pot să fiu adepta acestei „religii” cum îi spun alții. Mama adesea îmi spunea că atunci când era tânără, dacă alegeai să nu fii comunist, erai ca un om dezbrăcat în mijlocul unui imens lan cu mărăcini – dezarmat, fără nici o doctrină în spatele căreia te ascunzi, simțindu-te neputincios. Comunismul ține cu cei săraci, năpăstuiți și asupriți. Toți suntem egali în fața acestei puteri care ne conduce, exact așa cum suntem în fața lui Dumnezeu. Și dacă inimă mi-e milostivă, iar lacrimile oamenilor sărmani mă înduioșează, oare de ce nu sunt comunistă?

           Pentru sunt cu adevărat de partea celor sărmani și năpăstuiți. Unora dintre voi poate că le va fi greu să creadă că am cunoscut mizeria sub multe dintre formele sale, o mizerie copleșitoare, indicibilă care m-a făcut să-mi privesc propria existență cu dezgust. Iar când ești doar un copil, mizeria și nefericirea sunt duble, resimțite atât de tine cât și de oamenii neputincioși care îți sunt părinți. Peste tot unde m-a purtat viața, am ocolit fastuoasele palate pentru a mă apropia de săraci... pentru a fi constrânsă să privesc, în rolul umilitor al unui spectator neputincioc, viața lor. Erau ca mine. Toți. Dar nu e suficient să privești, nici să compătimești; ar trebui să împarți această viață, dar mi-e o frică de moarte! Nici un partid nu s-a făcut purtătorul de cuvânt al aceste mizerii murdare și inumane. Comunismul rămâne la o distanță respectuoasă de aceste categorii de oameni care n-au nici măcar o zdreanță mai caldă să-și acopere trupurile de frigul iernii. Comunismul se rezumă la a promova imaginea unui cetățean ghiftuit, mulțumit de viața lui, vesel, rumen la față.

            N-am nimic cu acea categorie a societății care, în fața acestui spectacol, se abține sau refuză să ajute. Dar nici nu mă simt aproape de comunismul care, în locul unui ajutor concret, nu aduce decât stindardul unei revolții. Înțeleg, comunismul nu vrea să salveze viețile și sufletele oamenilor, ci să-i supună. Ceea ce-i interesează nu-i ajutorul, ci puterea. Setea asta neostoită, sărăcia, foamea, șomajul nu sunt pentru comuniști o rușine sau o durere greu de suportatm, ci un fel de chilipir, un fel de rezervor de forțe obscure fierbând în același loc mânia și revolta. Nu, e vina noastră, a tuturor, că privim mizeria umană cu brațele încrucișate sau agitând stindardul revoluției.

            Săracii nu sunt o clasă. Sunt, dimpotrivă, oameni scoși din rânduri, declasați, dezorganizați. Săracii nu vor urca niciodată treptele tronului, oricine ar fi cel care îl ocupă. Flămânzii, nu vor să domnească, ei vor doar... să mănânce. Atunci când sărăcia pur și simplu îl doboară pe om, problema lui nu e să știe cine e la putere. Mizeria nu e o instituție, ci o nenorocire. Așa stând lucrurile, nu pot fi comunistă pentru că morala comunismului nu este o morală a ajutorului. Pentru că puținul ajutor pe care comunismul îl promite prostimii este mereu condiționat de ceva – ajutați-ne să luăm puterea, și mai târziu, poate că ne vom gândi și la voi.

            Aș respecta această ideologie dacă aș avea motive. Dar, știți voi, a hrăni un om sărac cu promisiuni, înseamnă a-l fura. Alții dintre noi pot pierde mult, sărmanul își pierde colțul său de pâine. Uscat. Vechi. Dar e al lui și e fărâma de energie care-l ține în viață. Comunistului îi place să jinduiască și la această coajă de pâine.

            Am cunoscut puțini oameni care să nu merite un pic de milostenie, o mână întinsă. Există în lume mai multă prostie decât răutate adevărată. Dar cu toate acestea există în oameni prea multă simpatie și încredere, prea multă amabilitate și bunăvoință pentru a avea dreptul la disperare. Sunt toate acestea un plus sau un minus al societății noastre? Cred că sunt unul din acei oameni imbecili care iubește omul doar pentru umanitatea lui. E destul de ușor să spui că o pădure e neagră, dar nici unul din arborii pădurii nu este negru; sunt pini, brazi, stejari. E ușor să spunem că societatea este rea, dar căutați în această societate oamenii răi. Încercați să judecați oamenii fără generalități brutale și veți vedea într-o clipă principiile spulberându-se. Comunismul presupune o orbire artificială și deliberată în fața realității. Ura, ignoranța, neîncrederea sistematică – iată lumea psihică a comunismului. Un diagnostic medical va găsi aici un negativism patologic. E o boală care se poate transmite omului care se lasă asimilat masei.

         Comunismul reprezintă o vastă tentativă de subversiune, o tentativă de a provoca neînțelegerea între oameni, pentru a face țăndări lumea umană și a o reduce la bucăți dispersate care n-ar mai avea nimic, niciodată să-și spună. Aș putea să mai spun multe, dar deja mă simt mult mai despovărată spunând ce am de spus. E ca și cum m-aș confesa. Nu vorbesc decât despre mine, și cearta mea cu ideologia nu este o ceartă de principii, ci de conștiință personală.