Vorbeau azi noapte două ape

       Acest sfârșit de săptămână mi l-am petrecut printre cărți, ziare și caiete vechi. Într-o revistă veche, din 1991, de-a mamei, am redescoperit o poezie uimitor de frumoasă, scrisă de Octavian Goga. O postez aici.
Vorbeau azi noapte două ape

Venea un vifor să ne-ngroape
Și Grindina-mi bătea la geam,
Vorbeau azi noapte două ape
Și limba lor o-nțelegeam.
Își lumina necunoscutul
Și chicotind prin neguri
Prutul vorbea cu Murășu-n
Ardeal:
„În taina apelor
afunde
Un țintirim de veacuri port,
Mi-e albul înspumatei unde
Mai trist ca giulgiul unui
mort...
Din vreme-n vreme mă
străbate
Un lung fior îndepărtat fior,
Și-ncheieturile trunchiate
Atâta de cumplit mă dor...
N-auzi cum strigă Basarabii
Blestemul zilelor ce vin,
Cum sună-n bucium pârcălabii
De la Soroca la Hotin?
Eu simt cum matca ,ea tresare
De-al amintirilor șuvoi,
Arcașii lui Ștefan cel Mare
Îmi cer azi moaștele-napoi”...
Așa tulburător de țară
Vuia ne-nduplecatul glas,
Pîn-fulgerele se curmară
Și-o ploaie blândă-a mai
rămas.
Atunci o întunecoasă
noapte
Pe creasta codrilor cădea,
Și-n plînset lin urzit din
șoapte
Bătrânul Murpș răspundea:
„În valkul meu de veacuri plînge
Același vaiet stîns și mut,
Mai multe lacrimi decît sînge
Nisipul meu a cunoscut.
Tu-ți plîngi mărirea îngropată,
Eu jalea veche an de an,
Tu ai avut părinți odată,
Eu veci de veci am fosr orfan...”
Așa vorbeau îndurerate,
Sub cerul înnorat și crud,
Bolnave rîuri tulburate.
Și-acum durerea v-o aud.
Nedumerirea mă supune
Cînd rostul patimii v-ascult,
Căci inima nu-mi poate spune,
Pe care să vă plîng mai mult.