Rezervația naturală Prutul de Jos

Și natura iar învie...

Colț de rai la colț de țară

Preafrumosul lac Beleu,

Tot în strai de sarbatoare

Ești de când te cunosc eu.

Aer proaspăt ne îmbie

Printre trestiile verzi,

Sub perdeaua sinilie

Ba te vezi, ba nu te vezi,

Flori de nufăr peste ape

În privire ți se scaldă,

Niște lebede pe-aproape

Se băiesc de vreme caldă.

Boul bălții strigă tare

În rogoz îl îneacă plânsul,

Cucul cântă-a deșteptare,

Întrecându-se cu dânsul.

Rațe, gâște de oriunde

O iau rar spre popânzac,

De pe mal s-aruncă-n unde

Vietăți de neamul „oac"...

Luntrea pare nemișcată

Sub albastrul cer de vară.

Balta mea cea minunată,

Colț de rai la colț de țară.

                       Grigore Saitan, profesor din Văleni

De veți merge de-a lungul râului Prut dinspre nord spre sudul Basarabiei, veți fi uimiți de frumusețea luncilor verzi, ale viilor întinse și ale livezilor în floare. Și câmpuri întregi de maci. Roșii. Indiferent cum vei alege să mergi, dragă călătorule, fie că vei fi cu mașina sau cu bicicleta, natura te va uimi mereu, satele albe se vor oglindi tăcute în apele repezi ale Prutului, iar stolurile întregi de cocostârci, pelicani și chirighițe te vor ține cu capul în sus aproape tot drumul. Vei trece de orașul Cahul, iar lângă satul Slobozia Mare vei avea ocazia să-ți oglindești chipul în apele limpezi ale lacului Beleu. Vei culege nuferi albi, timizi și vei asculta concertul broscuțelor ascunse în ierburile bogate ale lacului. Și, de ai inimă de poet, călătorule drag, versurile poeziei iți vor încălzi inima și imaginația :

„Inimă străină într-un trup de gheață,

Lumânare-aprinsă zilei care moare,

Cântec de iubire, risipit în ceață

Înflori-va-n versu-mi oare?

Fâlfâit de aripi grele peste sat,

Nufăr fără vlagă-n străveziul lac,

Lacrimă târzie norii au aflat,

Flori și păsări, ape – toate tac...”

                                            
Am ajuns pe teritoriul rezervației naturale Prutul de Jos. Aici, frumusețea uluitoare a naturii se împletește jalnic cu durerea fiecărui iubitor de natură atunci când vede indiferența și nepăsarea oamului. Rezervația naturală Prutul de Jos din sudul Moldovei face parte din rezervația trasfrontalieră Delta Dunării – Prutul de Jos – Dunărea de Jos, fapt ce-i conferă o importanță europeană. 1/3 din suprafața rezervației Prutul de Jos este ocupată de apele lacului Beleu. Pe restul teritoriului vom găsi ierburi și stuf, floră caracteristică pajiștilor de luncă inundabilă. Aici veți întâlni 155 specii de păsări, dintre care 33 sunt rare, 12 specii vulnerabile – pe cale de dispariție. Și zeci de specii de plante. În anul 1990, lacul Beleu a secat aproape complet și ecologii erau deja gata să renunțe să mai spere la vreo minune a naturii. Ea nu a întârziat totuși să apară. În anul 1991, în urma ploilor abundente, apele au acoperit nu doar împrejurimile lacului, ci și aproape toată lunca inferioară a râului Prut. Natura aici parcă a reînviat! Păsările, animalele au găsit un mediu foarte bogat în hrană și dacă piciorul omului nu ar fi ajuns până în inima stufărișului, a apelor limpezi, probabil ar fi viețuit liniștite. Lacul acesta nu reprezintă doar un monument al naturii, ci și unul al frumuseții, al legăturilor indestructibile dintre om și natură. Și totuși... pădurile de stejar, fag și salcâm au fost cu timpul defrișate pentru agricultură.

De câte ori mă întorc acasă și văd lunca Prutului din ce în ce mai goală, mai pustie, mă cuprinde neputința și indignarea. Oamenii adesea nu înțeleg că distrugând pădurile, vânând păsările și animalele, de fapt își scurtează propria viață. Mor sute de păsări care ți se uită direct în ochi și luptând doar cu lacrima! Orice iubitor al naturii se va simți obligat să le protejeze, altfel nu ne vom ierta niciodată greșelile, iar generațiile care vin nu vor putea să ne găsească scuze pentre indiferență. Natura însă are nevoie de conștiința noastră. Omul este unul dintre ființele raționale, dar înzestrat cu atâta indiferență și egoism încât nouă înșine ne este greu să ne înțelem comportamentul.

Pe lacul Beleu, cele mai frumoase sunt diminețile și serile. La apariția soarelui ce-și spală ochii somnoriși în limpezimea apelor, păsările gălăgioase se trezesc din amorțirea nopții și se bucură de lumina zilei. Seara, privirile serii rupte din roșu amurg, nuferii își vor strânge petalele străvezii, iar cocostârcii vor dormi liniștit cu gâtul lung ascuns sub aripă și tresărind neliniștit uneori. Doar cerul veghează serile calde ale Basarabiei, aruncând adesea câte o stea căzătoare să-și spele pletele bălăi în apele lacului.