Mai sărbătorim ziua de 27 martie?

De câteva zile citesc pe mai multe bloguri, site-uri și reviste reacții, păreri, impresii, emoții despre ceea ce înseamnă sau cum a fost sărbătorită anul acesta ziua de 27 martie. Textele sunt diverse, dar toate au același numitor comun. Toate cuvintele gravitează (ca în jurul unui nucleu) în preajma cuvintelor unire, Basarabia, România, limbă română etc. Părerile, trăirile sunt împărțite: unii au sărbătorit cu inima tresărind de emoții, alții au fost pasivi. Fiecare și-a ales modalitatea de a marca această zi. Participând sau fiind absent.

M-au derutat unele păreri vis-a-vis de această sărbătoare. Mă uitam la fimulețele postate pe internet cu imagini de la aceste evenimente. La Chișinău au fost multe persoane din România care au participat cu sufletul la marea horă a unirii dintre cele două țări. Desigur, printre cei adunați pe străzile capitalei erau și oameni care strigau că ei sunt moldoveni, că noi nu avem nimic cu românii, că nu-i nici o sărbătoare, că ei „sunt moldoveni adevărați” care țin la țara lor, adică Moldova. Această categorie de oameni pur și simplu mă derutează, dau dovadă că sunt închistați, nu știu și nici nu vor să știe un gram de istorie, dar mai ales pentru că sunt ignoranți și lipsiți de bun simț.

Alții sunt de părerea că a striga „Unire!” nu mai e la modă și nici nu mai este necesar. Depinde și cum strigi „Basarabia – pământ românesc!”. Trebuie să fim conștienți că acolo, pe străzile Chișinăului nu toți au strigat și au venit cu sufletul deschis și cu multe emoții. Doar că numărul lor e mic în comparație cu cei care sunt români și își asumă cu mândrie identitatea. Basarabia nu-i o redută pierdută. Nici într-un caz. N-a pierit în teroarea gulagurilor, nici sub rușii țarului care-au interzis orice manifestare cultă românească în Basarabia, n-a pierit nici sub comuniștii, mai odioși chiar decât fasciștii lui Hitler, nu va pieri nici acum când chingile prejudecăților se dezleagă, oprimarea dispare, iar libertatea și bunul simț prinde aripi.

Poate că e greșit să te rezumi la a striga „Unire” și în rest să nu faci nimic. Să rămâi doar cu atât. Are vreun rost atunci să strigi că suntem frați, dar să nu îl ajuți pe fratele tău cu o carte, să nu faci nimic pentru a îndepărta birocrația, pentru a-i facilita venirea în patria lui - România etc. Nu spun că nu se face nimic în acest sens, spun doar că se face puțin. Da, anual se oferă sute de burse pentru elevi și studenți, dar o dată ajunși aici aceștia se confruntă cu o mulțime de dificultăți. Nu e suficient să-i oferi unui student 65 de euro bursă lună în momentul în care nu i se oferă un loc în cămin, nu i se oferă reducere la transportul în comun, nu are dreptul să concureze alături de ceilalți studenți din universitate la diverse concursuri. Personal, în patru ani de facultate nu am primit niciodată cazare în cămin. Am vrut să particip la diverse manifestări, iar dosarul mi-era respins din cauza că „nu eram cetățean român”. Așa o fi oare? Eu m-am considerat româncă dintotdeauna, păcat că alții mă percep a fi altceva. Cred că e inutil să adaug la toate aceste lucruri faptul că mulți studenți basarabeni se comportă urât când ajung în România... Realitatea o cunoaște oricine și e păcat să terfelim un popor din cauza unora care sunt „moldoveni adevărați”.

Așa, în încheiere, vă spun și părerea mea. Naționalismul și sentimentele românești din și pentru Basarabia sunt minunate atât timp cât nu sunt de fațadă, atât timp cât cei care strigă „Unire!” o fac din tot sufletul și nu se limitează doar la atât. Mi-ar plăcea să văd parteneriate între școli, licee, universități de pe ambele maluri ale Prutului, să văd excursii organizate pe tot teritoriul dintre Nistru și până la Tisa, să fie promovată o campanie de sensibilizare și mai ales una care să-i (re)învețe pe basarabeni istoria și adevărata lor limbă. Așa cum este ea, Basarabia, rusificată, săracă, merită tot respectul românilor care au rămas dincoace de Prut. Acest pământ a fost mereu cea mai răsăriteană provincie românească, cuprinzând împreună cu Bucovina ca un scut, hotarul de est al României. Din această cauză a fost de-a lungul istoriei sacrificată din instinctul de supraviețuire al principatelor și, mai târziu, a statului român. Basarabia nu este doar un model de rezistență a poporului și a limbii române de aici în condițiile de teroare istorică, ci și un spațiu unde au luat naștere mari valori spirituale românești care reprezintă cu mândrie întregul popor român.

În apărarea limbii române

„ Nu este suficient întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele.”

       Zilele trecute am scris un articol în care ironizam, dar și dojeneam două compatrioate, două studente/eleve care își băteau joc de limba lor maternă. Mulți m-au acuzat de demagogie sau că aș arunca piatra în grădina vecinului. Nu vreau să mă apăr sau să mă justific, n-aș face-o niciodată din moment ce nu știu să fi greșit cu ceva; vreau pur și simplu să aduc argumente în apărarea limbii noastre materne.

         Ilustrul lingvist Eugen Coșeriu spunea: „ A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și politic, e o absurditate și o utopie; și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci, un act de genocid etno-cultural.”

         Mulți dintre amicii sau colegii mei din România mă întreabă mirați, consternați „Există totuși o limbă moldovenească?!” – „ Numai pentru faptul că I. V. Stalin amintește de „limba moldovenească”, a apărut problema limbii moldoveneaști de sine stătătoare, deși majoritatea lingviștilor considerau încă de pe atunci că românii și moldovenii vorbesc aceeași limbă” – iată ce afirma în 1957 lingvistul rus Ruben Budagov.

        Astăzi se fac încercări disperate de a găsi diferențieri între limba vorbită în Basarabia și cea din România. Da, este adevărat, există anumite particularități specifice, dar nu la nivel de limbă față de o altă limbă, ci la nivel de dialect față de alte dialecte ale aceleiași limbi. Din câte știu eu, specificul dialectal nu afectează unitatea limbii unui popor, numită și limbă literară unică sau exemplară de către Eugen Coșeriu.

       „Atunci de ce moldovenii de dincolo de Prut susțin existența acestei limbi?” – m-au întrebat mulți. Acestui popor i s-a băgat în cap mai bine de jumătate de secol ideea că vorbim o altă limbă decât cea română, că suntem două popoare distincte. Trebuie să mulțumim țăranului că limba română n-a dispărut de tot din Basarabia. Lui trebuie să-i mulțumim! De au existat, imediat după „recucerirea” Basarabiei de către cizma rusească, români adevărați care știau că neam de daci și de romani suntem, iar limba noastră e de origine latină și nu slavă, aceștia au împânzit gulagurile Siberiei. Conștiința acestui popor a fost zdruncinată, ruptă, sfâșiată. Intelectualii au fost deportați sau pur și simplu executați, iar poporul simplu a rămas fără îndrumători, fără cei care le învățau copii să vorbească limba maternă. În locul acestor oameni, au fost aduși „intelectuali” de dincolo din Nistru care, desigur, au început să-i învețe pe copii la școală că suntem de fapt popor de slavi și că scrierea noastră e cea chirilică... Iată de ce astăzi mulți dintre basarabeni se consideră moldoveni și nu români, ei aproape că nici nu se mai întreabă dacă este sau nu adevărat, dacă este bine sau rău acest lucru.

        Primul președinte al Republicii Moldova, cu toate păcatele sale, spunea : „ Este lesne de înțeles că noțiunea de „limbă maternă” din art. 13 al Constituției ține nu atât de un termen științific, cât de unul politic. Limba Română este numele corect al limbii noastre – istorice, literare, de cultură și scriere.”

        Revin la ideea inițială a acestui articol – poluarea excesivă și dăunătoare cu rusisme a limbii. Se înțelege de la sine că nu mă voi apuca să țin lecții de lingvistică, dialectologie sau istorie. Nu acesta este scopul meu. Nu vreau să-i apăr pe compatrioții mei pentru faptul că vorbesc astfel, dar nici nu vreau să-i scuip – pur și simplu voi explica de ce basarabenii vorbesc așa. În urma a jumătate de secol de „bilingvism armonios” rus – „moldovenesc”, în vorbirea noastră au intrat o sumedenie de cuvinte, rezultând de aici o limbă amestecată. Un număr mare de români basarabeni nu sunt, cu părere de rău nici astăzi, în stare să se exprime liber și dezinvolt în limba lor maternă, cum o fac românii din România (pe care unii îi admiră, alții îi invidiază, iar alții se înrăiesc și devin românofobi). Acest fapt este destul de ușor de observat de oricine este atent la modul de exprimare al basarabenilor. Veți auzi des : „Am fost la Italia”; „S-a dus la pleaj/zarabotcă”; „E ora douăzeci de minute la șase”; „Am fost în comandirovcă”. Exemplele pot continua.

        E oare atât de greu să spui geacă în loc de „curtcă”, brichetă în loc de „zajîgalcă”, farfurie în loc de „posudă”, chiflă în loc de „bulocică” ???

        Nu, nu e greu din moment ce cunoaștem aceste cuvinte în limba română. Le folosim din obișnuință. Așa vorbesc oamenii de mai bine de 50 de ani. Diferența este că acum 50-40 de ani era obligatoriu, iar acum e din obișnuință și... comoditate. Obișnuința e o mare problemă. Și eu am scăpări de genul acesta și utilizez astfel de cuvinte fără să-mi dau seama. Mama mea, profesoară de limbă română, după ce ani de zile a predat limba „moldovenească” cu alfabet chirilic, nici astăzi nu poate deosebi grupul de litere „ji” și „gi”! În liceu îmi scria scrisori și găseam printre cuvintele românești atât de dragi câte o literă în alfabet chirilic în mijlocul unui cuvânt scris cu litere latine.

          Acest lucru este pentru mine personal o rușine, o anulare a identității mele. Niciodată nu veți auzi un rus care să vorbească atât de schilodit limba rusă, cu moldovenisme. Ei nu-și vor schimonosi niciodată limba și bravo lor pentru acest lucru! În schimb, rușine nouă, basarabenilor care permitem și participăm la acest lucru fără a ne impune cineva. Acum 50 de ani, bunicii noștri erau deportați în Siberia pentru că nu voiau să-și uite limba, astăzi noi o călcăm în picioare de bunăvoie.

         Așa că, nu sufăr de demagogie, nu-mi place să văd paiul din ochiul vecinului și să nu văd bârna din ochiul meu. Mă mândresc mult că vorbesc fluent limba franceză și limba rusă, dar cel mai mult mă mândresc cu faptul că vorbesc limba română corect și frumos!

 

      P.S. Aseară, la un post de radio rusesc aud o reclamă „Părdele, ”Ștorî”! Nu, nu „părdele”, ci „perdele” - vorbește corect românește! Prima reacție a fost că nu aud eu bine, dar nu, mă înșelam, rușii ne îndeamnă să vorbim corect românește! Au ajuns ei să ne învețe cum și de ce să ne vorbim limba maternă?

 

 

27 Martie – Unirea Basarabiei cu România

„ Poporul român n-a venit din afară, aici s-a născut. Aici s-au fiert diferitele elemente din care s-a creat poporul român. Noi nu avem unde pleca și nimeni nu are dreptul să ne gonească din țara noastră. Un veac întreg, supuși și tăcuți, am purtat jugul, de un veac întreg limba noastră este oprită, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată ca o otravă revoluționară...” – aceste cuvinte au fost rostite de eminentul om politic Constantin Stere la deschiderea ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918. Cât adevăr, dar și minciună, câtă durere, dar și ușurare regăsim în aceste simple, dar mărețe cuvinte. Actul istoric al Unirii a fost o minune, a fost rodul dragostei nemărginite a unui întreg popor asuprit, o minune înfăptuită de adevărații români, ridicându-se sub tricolorul românesc împotriva nedreptăților istoriei.

Nu putem vorbi astăzi de această palmă de pământ, făcând abstracție de trecutul istoric al acestui spațiu. Astăzi i se spune Republica Moldova. De-a lungul veacurilor i s-a mai spus Basarabia sau Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Dar noi, românii de oriunde, știm că odinioară era o jumătate din principatul Moldovei lui Ștefan cel Mare. Turcii mai numeau acest pământ „poarta creștinătății”, dar pentru noi rămâne bucata de pământ ruptă din trupul României, vândută, părăsită, batjocorită, umilită și izolată de tot ceea ce însemna limbă, popor sau identitate românească.

Marele domnitor Dimitrie Cantemir, dintr-o bună intenție, dorind să scape principatul Moldovei de turci, face alianță cu rușii în 1711. Nefastă alianță! Cele două imperii, Otoman și Țarist, se luptă crâncen pentru supremație și putere în Europa. După mai multe războaie, moneda de schimb rămâne tot pământul românesc. Basarabia devine pradă de război și este atașată imperiului Țarist. Aici și astfel începe dezastrul, decăderea unui popor. În 1812 acest teritoriu este botezat „Basarabia”. În timpul dominației țariste între Prut și Nistru începe o puternică politică de deznaționalizare, limba rusă preia încet, încet majoritatea funcțiilor sociale ale limbii într-un stat, învățământul începe să fie cu predare în limba cuceritorilor. Dacă astăzi mai există suflet românesc în Basarabia este pentru că limba română, sub o formă populară, s-a păstrat în mediul rural ca cel mai sfânt și mai scump lucru al oamenilor. Datorită țăranilor care nu și-au vândut identitatea, astăzi încă se mai aud doine românești în Basarabia.

Nicolae Iorga spunea: „ Ignoranța a salvat Basarabia de la rusificare”. Așa să fie oare? În 1918, în mod cu totul miraculos, moșia lui Ștefan cel Mare se reîntregește, Bucovina și Basarabia revin în trupul patriei românești. A urmat o perioadă înfloritoare pentru asupritul popor de dincolo de Prut. Școlile și-au recăpătat limba maternă, administrația a revenit la modelul național. Păcat însă că dușmanul nu doarme niciodată. România a rămas neatinsă destul de puțin timp, iar cel de-al doilea Război Mondial îi rupe din nou din trup Basarabia istorică. Comunismul care s-a instaurat în Moldova ciopârțită, rămasă orfană dincolo de apele Prutului, a fost unul dur pe care oricât au încercat unii a-l reforma, a-l adapta sau a-l machia, a rămas o „religie” a urii, a nedreptății și a inumanității.

Mulți dintre noi poate că ne mai întrebăm și astăzi dacă mai este posibilă o Unire a celor două „Românii”, dacă mai pot fi reparate greșelile istoriei, dacă vom uita vreodată chipul călăilor noștri... Cert este că toți românii adevărați așteaptă venirea unei noi primăveri și a unei noi îmbrățișări între cele două maluri de Prut.

Vasile Ernu la Suceava sau „Născut în URSS” și „Ultimii eretici ai Imperiului”

„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preț și citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism și ideologii și mai ales fără ură. Scrie pir și simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică și lirică.”

Gherman Sadulaev

           Astăzi, 26 martie, un grup de studenți basarabeni ne-am întâlnit la Suceava cu scriitorul Vasile Ernu. Printre noi, desigur, s-au strecurat și câțiva dintre colegii noștri Suceveni și, bineînțeles, o parte din cei care lucrează la biblioteca județeană „I. G. Sbiera” unde a avut loc întâlnirea. Trebuie să vă mărturisesc de la bun început că nu mă așteptam să rămân atât de impresionată de această întâlnire. Mi-l închipuiam pe domnul Ernu drept un om simpatic, spiritual și un scriitor bun. Am citit acum câteva luni cartea „Născut în URSS”. Celor care nu au citit-o încă le-o recomand cu multă căldură! Revin la ideea inițială – nu știu de ce aveam impresia că scriitorul este un soi de basarabean nostalgic și un naționalist emotiv. Mă așteptam la un discurs meșteșugit, cu multe argumente în favoarea și despre noi basarabenii, aceste victime patetice ale comunismului. Se pare că am pornit cu piciorul stâng...

          Cred că de fapt cele două cărți vin în sprijinul unei zdruncinări ale clișeelor și ale prejudecăților referitoare la ideologia pe care a trăit-o și cunoscut-o societatea moldovenească. Mi-a plăcut enorm de mult sinceritatea, dar și simplitatea cu care scriitorul a recunoscut nostalgia sa față de copilăria petrecută în comunism. și nu spun că ar fi un lucru rău. Vasile Ernu ne-a spus din capul locului că are opțiuni de stânga declarate. Cred că în ajutor i-au sărit și studiile sale de filosofie care cu siguranță l-au ajutat să reflecteze adânc asupra a ceea ce reprezintă comunismul, capitalismul, naționalismul.

        Ce este comunismul totuși? o minciună impusă prin interzicerea adevărului, iar capitalismul – o minciună frumos ambalată. Bine spus! În timpul URSS lanțuri mari ne încercuiau mâinile, astăzi ele sunt fine, de argint, dar tot lanțuri sunt. Da, tot lunațuri, prejudecăți și ideologii rămân.

        Mi-a plăcut că s-a vorbit despre nostalgii. Să vă spun și părerea mea. Ideologia de astăzi, cea dominantă interzice sentimentele. Anumite sentimente. Se spune că nostalgia e un lucru „rău și periculos”. Acest lucru mă scoate din sărite. Comunismul a interzis anumite sentimentele umane, iar capitalismul le interzice pe cele rămase. Nostalgia, ura, dragostea, prietenia, disperarea – toate sunt sentimente umane și, din păcate sau din fericice, nu putem trăi fără ele. Dacă am exclude din viața, din ființa noastră nostalgia, am rămâne ca vechile fabrici, demolate, prăbușite pe jumătate.

       Nostalgia este un sentiment ce ține de timp, de sens, de fiecare dintre noi și nu de loc sau de ideologii. Avem nostalgii după „acele vremuri”, nu după ideologia comunistă sau capitalistă. Numai fanaticii și imbecilii pot avea nostalgii după o ideologie. Da, am avut o copilărie fantastică, care, întâmplător, „a avut loc în URSS”. Dar a fost frumoasă. Copilăria, jocurile între prieteni nu cunosc politica și nici ideologia.

Despre comunism nu prea mai avem ce spune. L-am simțit mulți dintre noi pe propria piele. Violența sa intrinsecă, de la Lenin până la Stalin, trecând prin doctrinarii de rând. Ce ne-a dat această „religie”? - Gulaguri, închisori, foamete, milioane de destine distruse. Da, un sistem criminal! În același timp nici capitalismul nu-i cel mai bun lucru al omenirii. Cu toate neajunsurile sale eu nu-mi doresc să ne mai întoarcem în veci, nici noi, nici copii noștri, la comunism! (Oricât de frumoasă ar fi copilăria în comunism).

       Am citit doar „Născut în URSS”, dar o consider o apariție necesară. Aproape că nu mai există persoane care să se întoarcă la originea acestor idei, ci se mărginesc să discute doar despre „mirajul” ei. Din contra, eu cred că trebuie să să aducem această carte și în mâinile generațiilor de după 1989. De mâine mă apuc de lecturat „Ultimii eretici ai Imperiului”. Am un autograf frumos pe prima pagină pentru care-i mulțumesc frumos domnului Ernu! Cu siguranță va rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri.

Arrividerci... mamă!

"Au rămas undeva în urmă amintirile unei copilării solitare, obositoare. Oare am avut-o cu adevărat? Am avut jucării și păpuși blonde? Au fost clipe în care nu știam greul vieții sau în care furam cireșe de la vecini? Fost-au oare prezente în viața mea asemenea evenimente ? Întreb pentru că nu-mi aduc aminte să fi trăit așa ceva. Cred că sunt mult prea matur pentru un copil. Unde ești, mamă? Unde? Mângâi cu drag pe hartă „cizma” Europei – Italia. Acolo ești, mamă? Ajuns-au cocorii primăverii și pe la tine să-ți spună cât mi-e de dor de tine și cât de mult te iubesc? Nu are cine s-o pieptene pe Mărioara. Și pâinea coaptă nu are gustul mâinilor tale. Casa e goală. Tristă. Și privirea mi-e tare departe, peste zări, încercând să străbat depărtările ca să te găsesc. Toamnele, mamă, sunt goale. Fără suflarea și zâmbetul tău curtea mare e pustie. Strugurele acesta nu mai are must, iar culorile sunt fade. Vino, mamă! De oriunde ai fi, vino acasă! Nici toți banii din lume nu egalează dragostea și asprimea mâinilor tale. Ridurile, mămico, s-au adâncit pe chipul tău din cauza grijilor, din cauza dorului. Nu ți-e dor de satele Moldovei, orfane de voi, mamele noastre? Ele vă așteaptă, vă caută mereu, vă strigă prin somn. Zările sunt tot mai mari, mai luni, mai incolore. Te aștept, mamă..."

P.S. Acestea sunt impresiile, golurile pe care le-a lăsat în inima mea filmul Arrividerci. Cei care l-au văzut, știu și înțeleg că nici un cuvânt nu-și mai are rostul, imaginile, privirea copiilor din film spun totul.

Pentru SpreVest

Moldovencele

        Acum vreo câteva zile am intrat rapid într-un hipermarket să fac niște cumpărături. M-am învârtit printre rafturi, încercând să aleg ce am nevoie și m-am îndreptat spre case. La o coadă, lângă o casă alăturată, două domnișoare mi-au atras imediat atenția . În mod evident, fetele voiau să atragă atenția tuturor. Erau îmbrăcate de parcă ar fi ieșit la o țigară pe banca din fața căminului studențesc. Pantaloni sport, pantofi, un hanorac și gata! Cum aproape de acest magazin sunt câteva licee și căminele universitare, am presupus că sunt studente sau eleve. Pardon, basarabence. Anume basarabence. Vorbeau tare. Așa să le audă toți oamenii.

- Fa, și fași cu Tolic? Mai aștepți?

- Ei, fa, nici nu știu! Am să-i dau diseară un „zvanoc” să văd și „ganește”...

- Iaca „bâc”! Tu șî așa ești „talkovaia” așa că nu te prosti! Dă-l „n...hui”!

         Am reprodus o bucată din „dialogul” celor două fete. Ca să nu uit că au început să vorbească o limbă păsărească, o amestecătură de cuvinte românești, rusești și o parte care nu există nici într-una din aceste limbi. Mai rău e că râdeau ba de o femeie din fața lor care avea părul vopsit, ba de un moșneguț. Mi s-a făcut atât de rușine! O rușine cruntă pentru ele și pentru nivelul lor de cultură. Pentru că oamenii din jur le priveau cu dispreț și milă. Ele reprezintă eșecul unei societăți „moldovenești multiculturale și plurilingve”. Mă întreb cum de au ajuns să studieze în România și ce anume s-a schimbat la ele din momentul în care au ajuns la Suceava? Care este raționamentul după care se ghidează și continuă să fie atât de... înapoiate? Ce vor să dovedească prin acest limbaj colorat, distorsionat?

           Consider că din moment ce alegi să vii, ca student, să studiezi în România, accepți din start și faptul că tu trebuie să te conformezi cu societatea în care vrei să te integrezi, că nu vii cu propriile reguli, ci le accepți pe cele deja existente. Mi-e rușine de rușinea altora care mai bine ar fi rămas în satele Moldovei și ar fi lăsat ocazia și șansa de a studia în România altor elevi/studenți care merită cu adevărat. Sunt indignată, iar dacă nu am dreptate, veniți voi cu argumente contradictorii!

Pentru SpreVest

Preluat de HotNews

Trăiește fără regrete!

          Ziua de azi a început prost. O răceală cruntă mă tot chinuie de câteva zile, de dimineață parcă era și mai înverșunată împotriva mea. Apoi o discuție stupidă și, de altfel, nu foarte plăcută cu un prieten. Neplăcută poate pentru că de data aceasta eu nu am avut dreptate. După ce am terminat discuția, în cap mi-au roit jumătate de zi tot felul de întrebări. Cum de am ajuns la vârsta de 24 de ani să trăiesc deja cu regrete? Cum și de ce am ajuns să fiu nemulțumită ba de nasul meu prea mare, ba de ochii prea mici, ba de lipsa celor 5 kg pe care mi le doresc de mult timp? Mă întreb de ce am griji la vârsta când ar trebui să iubesc cu tot sufletul... Orice palmă peste față îmi deschide drumul către introspecție, către o nouă atitudine spre alte alegeri în viață. Ce înseamnă să fii nemulțumit de tine însuți! Încrederea în propriile puteri e foarte scăzută și ai mari șanse să devii o persoană fără atitudini, cuprinsă, măcinată de frustrări. Eu nu vreau să fiu așa. vreau să trăiesc viața așa cum este ea. Vreau s-o trăiesc așa cum sunt. Fie că sunt slabă sau grasă, am dreptul și vreau să fiu fericită. De fapt, ar trebui să fiu fericită că nu sunt oarbă, mută sau șchioapă, ori că nu sunt retardată mental. Frumusețea e un lucru relativ, trecător și foarte amăgitor.

           Regretele ne fac să fim suspicioși, fricoși, fără încredere, să stăm mereu cu privirea plecată, acordând întâietate altora poate mai puțin buni decât noi, dar ceva mai îngăduitori cu ei înșiși. Au rost oare regretele în viața noastră? Avem puterea de a schimba ceva? Nu știu. E posibil. Dar eu vreau să nu mai am regrete și frustrări. De azi sunt zâmbitoare, caldă și... realistă. De azi prioritate au lucrurile cu adevărat importante, lucrurile plăcute și momentele petrecute cu oameni dragi mie. Nu cred că niște sâni mai mari sau niște ochi mai verzi mi-ar aduce un surplus de fericire. Cu siguranță însă aș fi mai fericită dacă aș vedea-o pe mama fericită sau pe iubitul meu ținând de mână un copilaș. Într-o societate care promovează plasticul, sclipiciul și silicoanele prefer să fiu omul naiv, înapoiat, dar care este fericit după propriile reguli.

La mulți ani, Andrei!

      Azi sunt fericită! Atât de fericită că am plâns. Prietena mea, Michelle, a adus pe lume un bebeluș sănătos și drăgălaș pe nume Andrei. Nu știu de ce, dar la această veste, genunchii au prins a-mi tremura, iar vocea s-a pierdut pe undeva. Pot să repet a suta oară că sunt fericită? Mă bucur că acestă femeie minunată există și că am bucuria și privilegiul să mă număr printre prietenii ei. Mă bucur că astăzi a devenit mămică după o sarcină grea și cu multe probleme. Mă bucur că astăzi ține în brațe un bebeluș sănătos și că problemele, gândurile și suferințele au rămas undeva departe, departe gonite, uitate, umbrite de frumusețea acestei zile.

     Sunt fericită pentru această familie, pentru acești prieteni dragi. Am certitudinea că Andrei va crește înconjurat de multă atenție, dragoste și multe animale. Nu știu dacă e de vină acest fericit eveniment, dar cred că-mi doresc și eu un pui de om micuț în brațe. Azi sunt fericită!

P.S. Dacă fericiții părinți îmi vor permite, voi posta o poză și cu ei :)

Gânduri de primăvară

        Un nou anotimp, o nouă primăvară, încă un an adăugat pe chipul meu, alte griji, noi bucurii. Anul acesta primăvara a bătut la porțile noastre cu mare sfială, cu degetele chircite de la crivățul iernii, umilă rugându-ne să-i deschidem. De câteva zile e cald, dar e absolut uimitor cum dintr-odată totul s-a schimbat! Parcurile au devenit ca niște furnicare, bunicuțele au ieșit cu nepoții la plimbare, vecinii cu pisicile și cățeii, mămicile împing de zor cărucioare, iar cuplurile de îndrăgostiți se plimbă ținându-se de mâini. Am ieșit și eu afară. Miroase altfel. A soare. A pământ ud. Am mers încet, pe jos până la universitate, am traversat parcul, la pas ușor m-a întors acasă. Pe drumul spre casă, pe marginea drumurilor toți cățeii din cartier dormeau leșinați la soare, tolăniți cu burțile în sus, dând alene din cozi doar când vreo muscă îi mai deranjează.

        Mă bucur că a venit căldura. Mă întristez că a mai trecut o iarnă. Mă miră faptul că azi am găsit un fir alb printre celelate fire închise la culoare. Mă doar sufletul că orice anotimp care trece și sau vine îmi adaugă anii în spate, iar eu încă nu am reușit să realizez nimic. La varsta mea încă mai învăț, n-am călătorit suficient de mult, nu am profitat mereu de micile bucurii oferite de viață, n-am iubit încă suficient de mult... Primăvara aceasta cred că mi-a adus pe lângă micuții ghiocei și multe păreri de rău, vise neîmplinite, gânduri împrăștiate, drumuri neterminate...

Valsul de adio...

„Politica e cel mai neesențial și mai lipsit de valoare element al vieții. Politica e spuma murdară a râului, în timp ce viața propriu-zisă a râului se desfășoară mult mai adânc.”

„Ce-i împinge pe acești oameni spre asemenea jalnice activități? Răutatea? Desigur, dar și dorința de ordine. Căci năzuința spre ordine urmărește transformarea universului uman într-un imperiu anorganic, în care totul merge și în care totul funcționează, în care totul e subordonat unor reguli superioare individului. Năzuința spre ordine e totodată năzuința spre moarte, căci viața e o încălcare permanentă a ordinii. Sau invers: se poate spune că năzuința spre ordine e un alibi onorabil cu care ura față de oameni își motivează și își justifică ticăloșiile.”

Eu personal îl consider pe Milan Kundera cel mai reprezentativ scriitor est-european al „cortinei de fier”. Publicat la începutul anilor ’70, romanul Valsul de adio este romanul unui exilat politic în propria țară, exilat prin trăirile, gândurile și suferințele căruia găsim problematica dureroasă a unei societăți afectate, alienate de comunism, de intervenția sovietică și de un crud totalitarism.

A spune adio țării tale, căutând liniștea în altă țară pentru că la tine acasă ești un proscris, înseamnă de fapt a pierde mai mult decât aveai. Personajul principal, prizonier politic, își dorește să plece din Cehoslovacia crezând că imigrând va găsi o altă patrie, dar mai ales liniștea sufletească. Luându-și adio de la patria care l-a renegat, toată tristețea, amărăciunea și luciditatea îi invadează ființa.

„La intervale rare, istoria supune umanitatea la încercări...”

Romanul este un amestec perfect de iubiri frivole, ură, durere, vinovăție chinuitoare, răspundere, minciuni, întrebări și răspunsuri cu privire la condiția umană.

Lectura cărții a durat pe parcursul călătoriei cu trenul de la București la Suceava. Am citit cu sufletul ghemuit, strâns, palpitând de emoții, cu palmele transpirate, cu ochii măriți de așteptare, nerăbdare de a întoarce pagina, cu gândul la eventualele răspunsuri. O senzație foarte ciudată m-a încercat întotdeauna. Factura estică a lui Kundera s-a făcut simțită în orice silabă a textului. Am revăzut printre file o lume straniu de cunoscută, o lume bântuită încă de teama totalitarismului, de dorința de a gândi liber, o societatea lipsită de vehemență și încrâncenare. Încă o dată mi s-a confirmat faptul că de departe comunismul a fost cea mai mare crimă a omenirii...

P.S. Mulțumesc încă o dată omului minunat care mi-a dăruit această carte!

Alice în Țara Minunilor sau cum să faci un om fericit

      - Alice! Tu ești?
      - Nu, nu-i ea Alice cea adevărată!
      - Ba da, ea este!
      - Pălărierule, spune ceva!
      - Sigur că ea este Alice!

     Când eram copil am citit cartea, în chirilică. Eram fascinată de Iepurele vorbitor, îmbrăcat ca un majordom, de visele fetiței Alice... Azi am văzut filmul. Într-o sală de cinema m-am deconectat pur și simplu de lumea în care locuiesc. Am uitat că există lucruri importante sau mai puțin importante, că există datorii sau prieteni falși. M-am umplut de opimism și voie bună, mi-am încărcat sufletul cu mai multă sinceritate și mai puțin egoism sau răutate. Pălărierul nebun m-a fascinat! Și Motanul invizibil, zâmbitor care dorea să fure pălăria fermecată. Sună pueril, nu? Dar e un film care te umple de gânduri frumoase, care îți așează zâmbetul pe buze, arcuindu-le frumos.

      Am început un sejur minunat la București. E pentru prima dată când mă bucur că sunt în acest oraș. Am început săptămâna cunoscând un om deosebit, un prieten drag, vizionând un film minunat și cu trei cărți de Milan Kundera care așteaptă citite. Mulțumesc lui Moș Crăciun pentru daruri!

De ce ne plac bărbații?

      Fie că recunoaștem sau nu, majoritatea femeilor au un mare defect - ne plac bărbații! Lăsând gluma la o parte, defect sau calitate, oare de ce ne plac bărbații? Și de ce anume o parte din ei? Cum de preferăm bruneții cu ochi verzi, iar colega de bancă e înnebunită după bărbați blonzi? Ce ne atrage mai mult la fii lui Adam? Faptul că sunt puternici, loiali, carismatici sau poate imprevizibili?

      În diferite discuții cu prietenele la o cafea, desigur că vorbim și despre bărbați. Unele dintre noi cred că pentru a te îndrăgosti de un mascul pentru început contează aspectul fizic, capacitatea acestuia de a te atrage, de ați stârni interesul și de a-ți da foc inimii... În cealaltă tabără se situează femeile care pun accentul pe calitățile interioare, care-și doresc niște parteneri inteligenți și cu un comportament placut.

      Dincolo de această catalogare, cum de se întâmplă ca o femeie plăcută, realizată profesional să aibă alături un bărbat care întrece adesea orice limită ... sunt mincinoși, profită de bunătatea femeii, este fără respect și multe altele. Desigur, sunt și femei care se încadrează în această categorie. Fiecare din noi are motivele ei pentru care ii plac barbatii. Care sunt motivele tale?

***

Primii pași prin roua dimineții mi-au dat fiori. Senzația de rece parcă mi-a pătruns în mădulare. Purtam în buzunar o coajă uscată de portocală și am strâns-o crispată, cu putere între degete. Oare căutam ceva? Unde mi s-au oprit pașii de am uitat până unde vreau să merg? Același miros întunecat de dimineață tristă mi s-a cuibărit în cap, scormonind cu multă cruzime în amintiri. Da, da! L-am mai simțit cândva. Tot într-o dimineață căutând ceva, simțind durerea zilelor, alergând nebună prin parcuri. Cum de am ajuns să fiu atât de obosită? De ce? Uneori nu-mi doresc decât ca somnul să mi se prelungească până când nu voi mai simți sfârșeala din trup și mă voi lepăda de rugina amintirilor în roua cerului ca într-o apă pură de botez. M-am așezat pe ceva. Nu știu exact pe ce, unde sau de ce... Voiam doar pentru câteva clipe să mi se golească capul de gânduri, oboseală și amintiri... Da, soarele... Când am simțit ultima oară că mă bucur cu adevărat de cea ce simt, trăiesc sau văd? Încă mai aud scârțâitul balansoarului din parc... acolo îmi voi căuta clipele...

Mărțișoare și gânduri bune pentru toate femeile!

Firicele acestea mici, subțiri de roșu și alb, împletite precum cosițele fetelor mă fascinează. Îmi plac simbolurile noastre românești simple, dar atât de calde, atât de cunoscute! Am așteptat cu nerăbdare prima zi de primăvară nu doar pentru că mi-era dor de soare și de gâzele înnebunite de emoțiile primăverii, dar și pentru că abia așteptam să-mi prind un mărțișor la palton. E cel mai frumos dar pe care îl pot primi într-o zi în care ne luăm adio de la iarnă, așteptând cu drag primele raze de soare. Când eram copil croșetam mărțișoare pentru mama, pentru sora mea și pentru toți prietenii și profesorii mei. La orele de muncă, imaginația ne era pusă la grea încercare. Meșteream mărțișoare atât de simple, dar care exprimau atâtea gânduri și bucurii! Primul mărțoșor era pentru mama, apoi pentru sora mea, iar următorul mereu l-am rezervat primei mele învățătoare.

8 martie e considerată ziua femeii. Se poate. Eu cred însă că mă simt iubită în fiecare zi la fel. Doar că nu primesc mărțișoare decât primăvara. Flori primesc în orice anotimp, dar numai în luna lui martie ghiocei. Acesta e moticul pentru care primăvara mă face mai fericită, mai frumoasă. Mi-e dor de mama și-mi pare rău că nu pot să-i prind eu primul mărțișor. Dar în sufletul meu cele două fire, alb și roșu, leagă pentru totdeauna două suflete gemene.

Tutror femeilor le urez o primăvară caldă, gingașă și plină de miresmele ghioceilor și ale brândușelor. Un buchet mare de urări calde, o mulțime de zâmbete și multă sănătate din partea mea!

Mi se face dor de turci...

        Ieri, în cadrul conferinţei „Transnistria – conflict la graniţa UE”, profesorul Florin Pintescu de la Facultatea de Istorie şi Geografie din Suceava ne-a ţinut tuturor o frumoasă lecţie de istorie. O lecţie foarte utilă, în care a adus nenumărate dovezi şi argumente istorice în favoarea existenţei românităţii de dincolo de Nistru. Dumnealui ne-a povestit cum a fost transformat de către turci oraşul Tighina în raia turcească, iar mai târziu ruşii au transformat cetatea în punct de apărare a frontierei Imperiului Ţarist. Altceva este însă foarte interesant. Turcii nu voiau decât să le fie plătite dările, pe ei nu-i interesau limba, religia, identitatea ţărilor cotropite.

         „ Da, ruşii v-au împuşcat, v-au deportat cu sutele de mii, v-au ucis prin foametea organizată alte sute de mii, v-au rupt şi v-au luat teritorii de la sud şi de la nord, v-au mutat sau chiar ras de pe faţa pământului sate întregi, v-au deznaţionalizat fără pic de milă, au creat Transnistria şi multe altele, dar în schimb v-au eliberat de sub jugul turcilor!” – asta mi se reproșează adesea când mă revolt împotriva călăilor.

           Aşa să fie oare? Am fost sub „aripă” otomană timp de aproape trei secole, dar parcă tot români am rămas. Am fost sub „tutelă” rusească cam un secol şi nu mai suntem români, ci moldoveni sau, şi mai rău, moldoveni rusificaţi. Încep să mă întreb… care robie a fost mai grea şi mai dăunătoare?! Cert este că timp de 300 de ani cât timp ne-au „robit” turcii n-am încetat să fim tot români, n-am încetat niciodată să vorbim limba maternă, cântecele populare răsunau ca şi până la venirea lor pe pământurile româneşti. Ba chiar mai mult decât atât, nu ne-a impus nimeni să devenim musulmani în loc de creştini, bisericile zidite de voievozii strămoşi n-au fost dărâmate din temelii şi nici n-au făcut turcii grajduri sau ferme de animale din ele, nici alfabetul arab nu ni l-au impus, iar numele noastre parcă tot româneşti au rămas şi nu ne-am transformat peste noapte în Selim, Ahmet sau Halef.

       Acum parcă mă cuprinde frica – de am fi stat sub talpa rusească timp de 300 de ani cred că nu mai rămânea nici măcar un singur român în Basarabia, iar în cărţile de istorie şi de lingvistică eram poate menţionaţi la popoare şi limbi dispărute. Mă întreb oare care dintre cotropitori a fost mai păgân?

        Diferenţa dintre turci şi ruşi e colosală. Pentru Poarta Otomană Ţările Române n-au fost decât nişte surse ce furnizau alimente şi plăteau dările anuale. Dar aceştia întotdeauna Ţara Moldovei şi Valahia au fost ţări independente, domnitorul fiind ales de boieri şi doar confirmaţi de Poartă. Ruşii, se pare, ne alegeau ei conducătorii, selecţia făcându-se după cât de trădători erau, după cât de mult huleau aceştia limba maternă, istoria, tradiţia poporului şi preferau să vorbească limba ocupanţilor. Pe astfel de oameni, se ştie, turcii îi ascultau cu atenţie, iar apoi trădătorii erau omorâţi cu dispreţ. Ruşii făceau exact invers – îi ridicau la ranguri înalte.

       De 20 de ani cică suntem liberi. Dar ce fel de libertate e oare aceasta când armatele ruseşti mai zăbovesc pe teritoriul ţării noastre? Basarabenii sunt majoritari, dar minoritarii au drepturi mai multe. Independenţa noastră e una negociabilă şi depinde de mofturile altora, nu de dorinţa noastră. De parcă nu am avea „vocaţia libertăţii”.

       Ajung la concluzia că pentru popoarele care au schimbat un jug cu altul, în istorie, e important să ai noroc şi de cotropitori. Libertatea e o lecţie foarte grea pentru cei care au fost mai întotdeauna lipsiţi de ea. Şi noi suntem un astfel de popor. Chiar şi azi când există speranţă, preţul pe care trebuie să-l plătim e mult prea mare pentru o palmă mică de pământ.

Conferință – „Transnistria – conflict la granița UE”

Viclenia istoriei de a transforma victimele, durerile în simple cifre...

          Astăzi, 6 martie, la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, Grupul de Inițiativă al Românilor din Basarabia a organizat conferința „Transnistria – conflict la granița UE”. Acțiunea a avut loc în sala „Dimitrie Leonida” dorind a fi o comememorare a victimelor războiului din Transnistria din anul 1992. Pe data de 2 martie s-au împlinit 18 ani de la izbucnirea acestui conflict armat pe Nistru, conflict ce a adus o nemăsurată durere și suferință în inimile românilor din Basarabia. La conferință au fost invitați domnul Vasile Efros, prodecanul Facultății de Istorie și Geografie din Suceava, martor al tragicelor evenimente din 1992; scriitorul Mihai Sultana Vicol, reporter de război în Transnistria al ziarului România Liberă; domnul Florin Pintescu, profesor de istorie în cadrul Facultații de Istorie și Geografie din Suceava; domnul Ștefan Purici, decanul facultății de Istorie și Geografie din Suceava; domnul Davidel Dumitru, vicepreședinte al Organizației Cultul Eroilor din județul Suceava și domnul Alexandru Zotaș.

          A fost o conferință frumoasă care a început cu vizionarea unui film, realizat din colaje cu cele mai importante și reprezentative fotografii din timpul războiului din Transnistria. Fiecare din invitați a vorbit despre același subiect, dar într-o manieră diferită, personală, fiecare venind cu amintiri inedite, dureroase.

           Domnul Vasile Efros ne-a povestit cât de terifiante au fost momentele în care a început războiul. Era într-un tren care tocmai traversa podul de la Tighina când primele rafale de mitralieră au început să se audă. Tot dumnealui a relatat cu lux de amănunte perioada de dinaintea începerii războiului, când apăruseră deja primele simptome ale conflicului, presiunile care se făceau asupra profesorilor și studenților din Tiraspol.

          Scriitorul Mihai Sultana Vicol a luptat cu scrisul, nu cu mitraliera în timpul războiului din 1992. Dumnealui ne-a povestit cum împreună cu regretatul poet Grigore Vieru, Leonida Lari și soții Doina și Ion Aldea-Teodorovici i-au încurajat pe luptătorii români în tranșeie recitând poezii în limba română, ajutând la îngrijirea răniților și transmițând lumii de dicolo de Prut grozăviile unui război mincinos și nedrept. „Am simțit sângele lor cald curgându-mi printre degete!” ne povestește Mihai Vicol cu lacrimi în ochi.

         O frumoasă și deosebit de interesantă lecție de istorie ne-a fost ținută de domnul Florin Pintescu. Dumnealui a vorbit din perspectiva profesorului de istorie, aducându-ne argumente, dovezi istorice în favoarea existenței poporului român și dincolo de râul Nistru până la Bug. Astfel, am aflat istoria acestui pământ vitregit de soartă, colonizarea lui de către Imperiul Țarist și, ulterior, de sovietici.

          Decanul Facultății de Istorie și Geografie din Suceava ne-a vorbit despre încadrarea într-un context european și mondial a Transnistriei, precum și despre rezolvarea atât de întârziată a conflictului politic din această zonă aflată la granița Uniunii Europene.

           Domnul Davidel Dumitru ne-a povestit cu drag despre cimitirele și monumentele eroilor români de pe întreg teritoriul Basarabiei, inclusiv cele aflate pe teritoriul Transnistriei, iar domnul Alexandru Zotaș ne-a asigurat că tinerii studenți au avut întotdeauna un rol foarte important în redeșteptarea națională și că au militat pentru drepturile și libertatea unui popor.

           La final, în contextul social din Transnistria din ziua de azi, nu puteam trece cu vederea un alt subiect foarte dureros și actual – criza școlilor românești din Transnistria. Eu am vorbit despre situația școlilor cu predare în limba română, suferințele, restricțiile și politica de epurare lingvistică la care sunt supuși elevii, părinții și profesorii din aceste școli. După cum a subliniat și scriitorul Mihai Vicol, Transnistria e ca un pietroi agățat de gâtul Basarabiei, dar cum să cedăm, cum putem fi atât de lași, cum am putea să nu mai luptăm când știm că dincolo de Nistru sunt niște copii care luptă zi de zi cu lipsurile, perchezițiile doar pentru a învăța în limba lor maternă?

           Ne bucurăm nespus că alături de noi au fost profesori, invitați și studenți basarabeni, dar prea puțini studenți români de la universitatea suceveană. Noi, cei din Basarabia, suntem în situația de a nu ști foarte bine care este situația și soarta românilor din Transnistria, dar în România de astăzi cu atât mai mult informațiile sunt sumare. Astfel, pe viitor ne dorim o deschidere mai largă și mai multă receptivitate din partea colegilor noștri de universitate pe care îi invităm cu mare drag să participe la acțiunile inițiate de studenții români din Basarabia.

Pentru SpreVest

Victimile comunismului au nevoie de amintire, liniște și dreptate

          Uitarea e mai cruntă decât moartea fizică. A uita înseamnă să stingi memoria, amintirea celui care a trăit, simțit, iubit și suferit alături de noi. A uita înseamnă a te dezice de bunavoie de o bucată din tine. Acest sentiment e ca râul Lethe ce curge în adâncurile pământului la hotarul dintre împărăția lui Hades și viața pământească. Așa cum beau sufletele celor morți din apa râului și uitau viața lor omenească, bucuriile, iubirile, amăgirile, așa vrem și noi să uităm o parte din trecutul nostru. Nu, nu putem și nu trebuie să dăm uitării pe părinții și bunicii noștri ce-au cunoscut iernile reci ale Siberiei și durerea mută a unui destin tragic.

... în dimineața aceea parcă toate lucrurile erau neschimbate. Pajiștile erau la fel de verzi, casele albe, văruite, cu garduri vopsite în verde și berze desenate pe porți. Nici măcar albastrul cerului nu era mai întunecat. Copiii mătușii Maria se jucau în nisipul vecinilor. Nătărăii! Atunci... cum de a fost posibil așa ceva? De ce a fost tulburată liniștea satelor basarabene și cum de viața calmă a oamenilor simpli a devenit dintr-odată atât de complicată și de... inutilă? Strigătele femeilor au umplut valea. De ce noi? Cu ce am greșit? A început războiul...

         Un pact diabolic semnat între Rusia și Germania a schimbat cursul istoriei. Azi eram cetățeni români, iar maine deja eram sovietici. Fără să ne întrebe nimeni. Au decis alții pentru noi. Și nu doar atât. Basarabia a fost folosită pe post de turn de veghe, frontieră de vest a marelui imperiu roșu extins ca o cangrenă peste estul Europei și o imensă parte din Asia. Al doilea război mondial, numit în mod grosolan, Marele război pentru apărarea patriei (!), a generat atâta durere și suferință, umilință și moarte încât cu greu am putea noi, cei oprimați, să-i iertăm pe călăii noștri.

... a simțit doar o lovitură scurtă, dar puternică în coaste. S-a trezit. În fața lui, cu fața impasibilă, aspră și colțuroasă stătea un soldat. Ceilalți râdeau batjocuritor ceva mai încolo. Soția și copilul plângeau ghemuiți într-un colț. Cum de... Oare ce se întâmplă?! Afară se auzeau plânsete, țipete, rugi... Așa a început calvarul a mii de oameni. Astfel a început exilul și genocidul împotriva poporului român din Basarabia și Bucovina de Nord. Lagărele siberiene au devenit neîncăpătoare, iar satele au rămas palide, orfane. Cu ce a greșit oare acest popor de a căzut asemenea blestem asupra lui? În îndepăratata Siberie a rămas trupul bunicului îngropat în pământul galben al Kazahstanului,murind încet, agonizant, cu gândul la noi, cei rămași acasă, la viile verzi și la seninul cerului în luna august. A fost război...

         Crimele comunismului trebuiesc condamnate. Libertatea noastră depinde de cât de multe vom uita sau nu. Uitarea aduce moartea sufletului. Citeam zilele trecute în presa din Moldova că s-a înființat o comisie de cercetare a crimelor regimului comunist din Basarabia. E ca și cum ai răsuci un cuțit înfipt adânc într-o rană, dar care e absolut necesară. Avem nevoie de memorie pentru a ne aduce aminte numele celor dragi care nu s-au mai întors niciodată din stepele Asiei sau a celor care au murit de foame, așteptând mila dușmanului neîndurat. File albe în istoria nostră care trebuiesc scrise. Cu grijă și cu durere. Trebuie să știm că a lupta pentru soarta ta e un lucru necesar pentru a supraviețui. Unii luptă prin cuvinte, prin note muzicale sau pur și simplu cu lacrima.

       M-a impresionat până la lacrimi cum își aduce aminte despre acest capitol din istoria unui popor, o tânără din Ucraina. Prin desen...Vă invit să vizionați video, eu am plâns și mi-am promis că nu voi uita niciodată că bunicul meu nu s-a mai întors niciodată acasă...

Vă recomand „Identitatea” de Milan Kundera

Cartea a poposit în mâinile mele într-un moment cum nu se poate mai nimerit. Sfârșit de sesiune, relaxare, somn dimineața cu o ora mai mult decât de obicei și cu o carte pe noptieră. Milan Kundera e genial. Cel puțin pentru mine. Scrie frumos, simplu, încet, iar cuvintele nu ies cu una cu două din mintea și sufletul omului. O carte subțire cu 150 de pagini la finalul căreia mi-a părut nespus de rău că nu mai sunt încă 150 de pagini. Subiectul e genial. Viața unui cuplu intră în declin din momentul în care, din senin, femeia, Chantal, începe să sufere din cauza că „bărbații nu mai întoc capul după ea” (!). Iubitul ei suferă enorm, începând să-i trimită scrisori anonime care par a veni din partea unui admirator... Restul citiți voi :)

Am trecut de vârsta adolescenței când scriam prin agende citate, cuvinte frumoase de prin cărți. Dar Kundera te copleșește prin felul simplu și inedit de a scrie încât tot am adăugat niște rânduri în vechile agende. Câteva le împărtășesc aici, cu voi, recomandându-vă să citiți cartea.

„Ne putem reproșa un gest, un cuvânt rostit; nu și un sentiment, pentru că pur și simplu nu avem asupra lui nici o putere.”

„Sinuciderea ar o trădare, un refuz de a aștepta, pierderea răbdării...”

„Nu m-am temut niciodată de moarte. Acum, da, mă tem. Nu pot scăpa de gândul că și după moarte rămâi viu. Că a fi mort înseamnă a trăi un coșmar nesfârșit.”

„Dacă ești lovit de ura celorlalți, dacă ești acuzat, sfâșiat de gloată, te poți aștepta la două reacții din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalți, dicreți, se vor preface că nu știu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlnești și să vorbești cu ei. Această a două categorie, discertă, delicată, o formează prietenii.”

Transnistria – între război și pace

       Cu mulți ani în urmă (poate vreo 18) poetul Grigore Vieru spunea: „ Dacă bolnavul are cangrenă la picior, i se taie piciorul, pentru a salva bolnavul. Transnistria trebuie abandonată până n-a transnistrizat întreaga republică.” Glasul lui Grigore Vieru n-a fost auzit. Problema e însă mai complicată decât pare. Unii dintre noi nu pot renunța la palma noastră de pământ pentru că e a noastră! Și Basarabia a fost a României și nu mai este. Începem prin cedarea unei palme mici, apoi încă o bucată și încă una. Mai trăiesc români și dincolo de Nistru. Luptă zi de zi cu neputința, cu represiile, cu lipsa libertății sub orice formă. Nu înseamnă oare că-i uităm pur și simplu din moment ce dorim să cedăm Transnistria pentru binele poporului de dincoace de Nistru?

       Alte voci spun altceva. Cu Transnistria niciodată nu vom avea parte de liniște, focarul de conflicte ce există acolo e asemănător cu un vulcan care din moment în moment poate izbucni cu lavă roșie, fierbinte și nimicitoare. Sămânța discordiei a fost semănată pe pământul românesc, iar roadele se văd astăzi la fel ca și acum 18 ani.

      Transnistria n-a apărut pe harta Europei întâmplător sau la dorința expresă a lui Igor Smirnov. A fost concepută încă de mult timp de mințile bolnave ale ideologilor sovietici prin Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească la 12 octombrie 1924 (care îngloba doar o parte a teritoriului transnistrian și o parte mai mare din cel ucrainean, capitala acestei „republici” fiind la Balta). E foarte posibil ca Rusia sovietică să-și fi dat seama destul de repede că oricât i-ar deznaționaliza pe românii din Basarabia, nu va putea șterge cu totul sufletul acestui popor. Din dorința diabolică de a controla aceste teritorii, și-a propus să rusifice teritoriul de dincolo de Nistru unde populația română era într-un număr mai mic, trăind alături de ucraineni. Lucrurile au mers ușor, reușind de-a lungul istoriei să-și creeze un puternic fort la frontierele de vest.

        Cu siguranță serviciile secrete, oamenii politici au prevăzut căderea URSS, luându-și diverse contramăsuri în majoritatea republicilor unionale. Astfel, în anii ’90 izbucnesc mai multe conflicte precum cel de pe Nistru – în Armenia și Azerbaidjan așa-numitul conflict din Karabahul de Munte, iar în Georgia conflictul gruzino-abhaz. Nici unul din aceste conflicte nu este întâmplător.

       Moscova și-a dat seama destul de repede că nu mai putea opri procesele de redeșteptare națională din Basarabia și, din acest motiv, își concentrează atenția asupra Transnistriei. Tot din același motiv, armata a 14-a nu a părăsit nici până astăzi malurile Nistrului.

       Motivele pentru care izbucnește la 2 martie 1992 un conflict pe Nistru sunt aparent declararea limbii române limbă oficială a Republicii Moldova. Populația rusofonă din stânga Nistrului a protestat împotriva acestor măsuri legislative de ordin lingvistic, istoric și identitar, susținând că acestea atentează la integritatea și independența poporului moldovenesc. Motivele sunt aparente, adevăratele intenții fiind în realitate cu totul altele, mult mai serioase. Cert este că conflictul n-a fost soluționat nici până astăzi, acesta manifestându-se pasiv, dar ca un cuțit răsucit încet într-o rană nevindecată.

       Eu nu știu ce este mai bine de făcut: să cedăm sau nu Transnistria. Eram copil când pe Nistru era război. Nu am cunoscut această orgie, dar nici nu-mi doresc mie sau altui copil. Cert este că trebuie să ne hotărâm asupra unei decizii. Știu doar că au murit oameni nevinovați pentru niște jocuri politice murdare. Știu doar că multe familii au fost crunt despărțite de Nistru. Știu doar că și dincolo mai sunt români a căror existență este mult mai dură decât a noastră, iar pentru ei limba, istoria adevărată este mult mai prețuită și mai dragă decât nou, celor care astăzi ni se dă voie să vorbim românește, dar preferăm o limbă păsărească, presărată cu rusisme și cuvinte întortocheate. Știu doar că îmi doresc să fie liniște pe Nistru...

Pentru SpreVest

O primăvară caldă!

     Îmi plac adierile timide ale vântului și gândurile că a trecut o iarnă grea. Chiar daca își va mai scutura Dochia cojoacele, mă bucur de primele raze de soare și zâmbesc cu drag tuturor oamenilor de pe stradă. Mi-aș dori primăvara aceasta să fiu acasă, în Basarabia, să culeg cei mai frumoși ghiocei, cele mai gingașe brândușe, să admir cele mai roșii lalele. Dar, indiferent unde ar fi, primăvara e frumoasă, caldă și prietenoasă oriunde!

      Vă doresc și vouă tuturor o primăvară caldă, frumoasă, bogată în de toate! Gânduri bune, un ghiocel alb și un mărțișor pentru voi toți!

Mi-e atât de dor de primăvara de acasă că am răsfoit toate fotografiile pe care le am! Postez mai jos câteva :)