„Politica e cel mai neesențial și mai lipsit de valoare element al vieții. Politica e spuma murdară a râului, în timp ce viața propriu-zisă a râului se desfășoară mult mai adânc.”
„Ce-i împinge pe acești oameni spre asemenea jalnice activități? Răutatea? Desigur, dar și dorința de ordine. Căci năzuința spre ordine urmărește transformarea universului uman într-un imperiu anorganic, în care totul merge și în care totul funcționează, în care totul e subordonat unor reguli superioare individului. Năzuința spre ordine e totodată năzuința spre moarte, căci viața e o încălcare permanentă a ordinii. Sau invers: se poate spune că năzuința spre ordine e un alibi onorabil cu care ura față de oameni își motivează și își justifică ticăloșiile.”
Eu personal îl consider pe Milan Kundera cel mai reprezentativ scriitor est-european al „cortinei de fier”. Publicat la începutul anilor ’70, romanul Valsul de adio este romanul unui exilat politic în propria țară, exilat prin trăirile, gândurile și suferințele căruia găsim problematica dureroasă a unei societăți afectate, alienate de comunism, de intervenția sovietică și de un crud totalitarism.
A spune adio țării tale, căutând liniștea în altă țară pentru că la tine acasă ești un proscris, înseamnă de fapt a pierde mai mult decât aveai. Personajul principal, prizonier politic, își dorește să plece din Cehoslovacia crezând că imigrând va găsi o altă patrie, dar mai ales liniștea sufletească. Luându-și adio de la patria care l-a renegat, toată tristețea, amărăciunea și luciditatea îi invadează ființa.
„La intervale rare, istoria supune umanitatea la încercări...”
Romanul este un amestec perfect de iubiri frivole, ură, durere, vinovăție chinuitoare, răspundere, minciuni, întrebări și răspunsuri cu privire la condiția umană.
Lectura cărții a durat pe parcursul călătoriei cu trenul de la București la Suceava. Am citit cu sufletul ghemuit, strâns, palpitând de emoții, cu palmele transpirate, cu ochii măriți de așteptare, nerăbdare de a întoarce pagina, cu gândul la eventualele răspunsuri. O senzație foarte ciudată m-a încercat întotdeauna. Factura estică a lui Kundera s-a făcut simțită în orice silabă a textului. Am revăzut printre file o lume straniu de cunoscută, o lume bântuită încă de teama totalitarismului, de dorința de a gândi liber, o societatea lipsită de vehemență și încrâncenare. Încă o dată mi s-a confirmat faptul că de departe comunismul a fost cea mai mare crimă a omenirii...
P.S. Mulțumesc încă o dată omului minunat care mi-a dăruit această carte!
:)
RăspundețiȘtergereDin cate vedem, tema de aici este mult diferita de cea din romanul "Identitatea" despre care ne-ai vorbit aici pe blog acum cateva articole.
Si mie imi este "straniu de cunoascuta" lumea pe care ne-o descrii din carte. Parca ne-ar fi incercat si pe noi candva asemenea trairi, nu-i asa ? Sau daca nu pe noi, pe altii apropiati noua.
Inteleg ca se vorbeste in carte despre evenimenul "Primavara de la Praga" din 68. Eveniment la care si Romania trebuia sa ia parte conform "Pactului de la Varsovia", dar care a refuzat... unul din foarte putinele lucruri BUNE pe care PCR le-a facut. Putem chiar sa urmarim si un discurs al lui Ceausescu pe aceasta tema din acel an:
http://www.youtube.com/watch?v=MpL8U-A_-lE
Daca l-as intalni pe Kundera, i-as spune ceva de genul: "nu noi te-am ajutat sa scrii aceasta carte... altii au fost aceia :P"
AURELIAN :ma bucur ca ai prezentat aceasta carte.Mi-a amintit de anii mei din urma cand in timpul guvernarii PSD in 2003 am fost nevoit sa plec din Romania in Franta datorita persecutiei din partea unui prefect de judet,reprezentant al cancerului comunist care a chinuit aceasta tara.Fizic iti revii repede,dar suferinta morala te urmareste multi ani dupa...
RăspundețiȘtergereAr trebui ridicat un mausoleu in memoria martirilor anticomunisti la Bucuresti pe ale carui placi de piatra sa fie gravate numele celor cazuti pe frontul antisovietic,cei ce au facut parte din guerila din munti, deportatii in Siberia, detinutii politici anticomunisti,condamnatii de la Canal.
Vei spune ca asta ar fi o munca titanica,greu de realizat dar sacrificiul merita a fi facut pentru ca nici cei de maine sa nu uite niciodata
Foarte interesanta cartea, mi-ar placea sa o citesc...
RăspundețiȘtergereTe pup dulce, dulce de la Arras si iti doresc cat mai multe cuvinte frumoase in acest blog!
P.S.: Eu am publicat pozele din Franta pe blogul cu fotografii, si anume:
www.galeriadefotografii.blogspot.com
Penoz, da, e diferita tema romanului acesta fata de "Identitatea" scrisa de acelasi autor. Kundera a fost nevoit in anii aceia de totalitarism sa se refugieze in Franta unde a putut sa-si scrie durerea sufletului, dar si pe cea a unui popor intreg.
RăspundețiȘtergereAurelian, victimile comunismului sunt multe, iar un Mausoleu ar trebui sa ridicam peste tot acolo unde cineva a avut de suferit, unde a pierit un roman sau unde a fost exilat acesta. Adevar spui, nu trebuie sa uitam niciodata cine ne-au fost calaii.
Oana draga! Am vazut pozele tale din Arras cu mare drag si mai mare dor de Franta! Mi-e dor sa revin pe acele meleaguri. Iti multumesc ca gasesti timp chiar si cand esti plecata la studii ca sa citesti ce mai scriu eu. Iti doresc sejur placut la Arras!
Imi gasesc timp sa te citesc, scrii foarte frumos si foarte cald, te admir foarte mult pentru ceea ce esti si pentru forta de care dai dovanda in indeplinirea idealurilor tale!
RăspundețiȘtergereO seara minunata!
Poop, draga mea Lilia!