27 Martie – Unirea Basarabiei cu România

„ Poporul român n-a venit din afară, aici s-a născut. Aici s-au fiert diferitele elemente din care s-a creat poporul român. Noi nu avem unde pleca și nimeni nu are dreptul să ne gonească din țara noastră. Un veac întreg, supuși și tăcuți, am purtat jugul, de un veac întreg limba noastră este oprită, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată ca o otravă revoluționară...” – aceste cuvinte au fost rostite de eminentul om politic Constantin Stere la deschiderea ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918. Cât adevăr, dar și minciună, câtă durere, dar și ușurare regăsim în aceste simple, dar mărețe cuvinte. Actul istoric al Unirii a fost o minune, a fost rodul dragostei nemărginite a unui întreg popor asuprit, o minune înfăptuită de adevărații români, ridicându-se sub tricolorul românesc împotriva nedreptăților istoriei.

Nu putem vorbi astăzi de această palmă de pământ, făcând abstracție de trecutul istoric al acestui spațiu. Astăzi i se spune Republica Moldova. De-a lungul veacurilor i s-a mai spus Basarabia sau Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Dar noi, românii de oriunde, știm că odinioară era o jumătate din principatul Moldovei lui Ștefan cel Mare. Turcii mai numeau acest pământ „poarta creștinătății”, dar pentru noi rămâne bucata de pământ ruptă din trupul României, vândută, părăsită, batjocorită, umilită și izolată de tot ceea ce însemna limbă, popor sau identitate românească.

Marele domnitor Dimitrie Cantemir, dintr-o bună intenție, dorind să scape principatul Moldovei de turci, face alianță cu rușii în 1711. Nefastă alianță! Cele două imperii, Otoman și Țarist, se luptă crâncen pentru supremație și putere în Europa. După mai multe războaie, moneda de schimb rămâne tot pământul românesc. Basarabia devine pradă de război și este atașată imperiului Țarist. Aici și astfel începe dezastrul, decăderea unui popor. În 1812 acest teritoriu este botezat „Basarabia”. În timpul dominației țariste între Prut și Nistru începe o puternică politică de deznaționalizare, limba rusă preia încet, încet majoritatea funcțiilor sociale ale limbii într-un stat, învățământul începe să fie cu predare în limba cuceritorilor. Dacă astăzi mai există suflet românesc în Basarabia este pentru că limba română, sub o formă populară, s-a păstrat în mediul rural ca cel mai sfânt și mai scump lucru al oamenilor. Datorită țăranilor care nu și-au vândut identitatea, astăzi încă se mai aud doine românești în Basarabia.

Nicolae Iorga spunea: „ Ignoranța a salvat Basarabia de la rusificare”. Așa să fie oare? În 1918, în mod cu totul miraculos, moșia lui Ștefan cel Mare se reîntregește, Bucovina și Basarabia revin în trupul patriei românești. A urmat o perioadă înfloritoare pentru asupritul popor de dincolo de Prut. Școlile și-au recăpătat limba maternă, administrația a revenit la modelul național. Păcat însă că dușmanul nu doarme niciodată. România a rămas neatinsă destul de puțin timp, iar cel de-al doilea Război Mondial îi rupe din nou din trup Basarabia istorică. Comunismul care s-a instaurat în Moldova ciopârțită, rămasă orfană dincolo de apele Prutului, a fost unul dur pe care oricât au încercat unii a-l reforma, a-l adapta sau a-l machia, a rămas o „religie” a urii, a nedreptății și a inumanității.

Mulți dintre noi poate că ne mai întrebăm și astăzi dacă mai este posibilă o Unire a celor două „Românii”, dacă mai pot fi reparate greșelile istoriei, dacă vom uita vreodată chipul călăilor noștri... Cert este că toți românii adevărați așteaptă venirea unei noi primăveri și a unei noi îmbrățișări între cele două maluri de Prut.