***

Primii pași prin roua dimineții mi-au dat fiori. Senzația de rece parcă mi-a pătruns în mădulare. Purtam în buzunar o coajă uscată de portocală și am strâns-o crispată, cu putere între degete. Oare căutam ceva? Unde mi s-au oprit pașii de am uitat până unde vreau să merg? Același miros întunecat de dimineață tristă mi s-a cuibărit în cap, scormonind cu multă cruzime în amintiri. Da, da! L-am mai simțit cândva. Tot într-o dimineață căutând ceva, simțind durerea zilelor, alergând nebună prin parcuri. Cum de am ajuns să fiu atât de obosită? De ce? Uneori nu-mi doresc decât ca somnul să mi se prelungească până când nu voi mai simți sfârșeala din trup și mă voi lepăda de rugina amintirilor în roua cerului ca într-o apă pură de botez. M-am așezat pe ceva. Nu știu exact pe ce, unde sau de ce... Voiam doar pentru câteva clipe să mi se golească capul de gânduri, oboseală și amintiri... Da, soarele... Când am simțit ultima oară că mă bucur cu adevărat de cea ce simt, trăiesc sau văd? Încă mai aud scârțâitul balansoarului din parc... acolo îmi voi căuta clipele...