Victimile comunismului au nevoie de amintire, liniște și dreptate

          Uitarea e mai cruntă decât moartea fizică. A uita înseamnă să stingi memoria, amintirea celui care a trăit, simțit, iubit și suferit alături de noi. A uita înseamnă a te dezice de bunavoie de o bucată din tine. Acest sentiment e ca râul Lethe ce curge în adâncurile pământului la hotarul dintre împărăția lui Hades și viața pământească. Așa cum beau sufletele celor morți din apa râului și uitau viața lor omenească, bucuriile, iubirile, amăgirile, așa vrem și noi să uităm o parte din trecutul nostru. Nu, nu putem și nu trebuie să dăm uitării pe părinții și bunicii noștri ce-au cunoscut iernile reci ale Siberiei și durerea mută a unui destin tragic.

... în dimineața aceea parcă toate lucrurile erau neschimbate. Pajiștile erau la fel de verzi, casele albe, văruite, cu garduri vopsite în verde și berze desenate pe porți. Nici măcar albastrul cerului nu era mai întunecat. Copiii mătușii Maria se jucau în nisipul vecinilor. Nătărăii! Atunci... cum de a fost posibil așa ceva? De ce a fost tulburată liniștea satelor basarabene și cum de viața calmă a oamenilor simpli a devenit dintr-odată atât de complicată și de... inutilă? Strigătele femeilor au umplut valea. De ce noi? Cu ce am greșit? A început războiul...

         Un pact diabolic semnat între Rusia și Germania a schimbat cursul istoriei. Azi eram cetățeni români, iar maine deja eram sovietici. Fără să ne întrebe nimeni. Au decis alții pentru noi. Și nu doar atât. Basarabia a fost folosită pe post de turn de veghe, frontieră de vest a marelui imperiu roșu extins ca o cangrenă peste estul Europei și o imensă parte din Asia. Al doilea război mondial, numit în mod grosolan, Marele război pentru apărarea patriei (!), a generat atâta durere și suferință, umilință și moarte încât cu greu am putea noi, cei oprimați, să-i iertăm pe călăii noștri.

... a simțit doar o lovitură scurtă, dar puternică în coaste. S-a trezit. În fața lui, cu fața impasibilă, aspră și colțuroasă stătea un soldat. Ceilalți râdeau batjocuritor ceva mai încolo. Soția și copilul plângeau ghemuiți într-un colț. Cum de... Oare ce se întâmplă?! Afară se auzeau plânsete, țipete, rugi... Așa a început calvarul a mii de oameni. Astfel a început exilul și genocidul împotriva poporului român din Basarabia și Bucovina de Nord. Lagărele siberiene au devenit neîncăpătoare, iar satele au rămas palide, orfane. Cu ce a greșit oare acest popor de a căzut asemenea blestem asupra lui? În îndepăratata Siberie a rămas trupul bunicului îngropat în pământul galben al Kazahstanului,murind încet, agonizant, cu gândul la noi, cei rămași acasă, la viile verzi și la seninul cerului în luna august. A fost război...

         Crimele comunismului trebuiesc condamnate. Libertatea noastră depinde de cât de multe vom uita sau nu. Uitarea aduce moartea sufletului. Citeam zilele trecute în presa din Moldova că s-a înființat o comisie de cercetare a crimelor regimului comunist din Basarabia. E ca și cum ai răsuci un cuțit înfipt adânc într-o rană, dar care e absolut necesară. Avem nevoie de memorie pentru a ne aduce aminte numele celor dragi care nu s-au mai întors niciodată din stepele Asiei sau a celor care au murit de foame, așteptând mila dușmanului neîndurat. File albe în istoria nostră care trebuiesc scrise. Cu grijă și cu durere. Trebuie să știm că a lupta pentru soarta ta e un lucru necesar pentru a supraviețui. Unii luptă prin cuvinte, prin note muzicale sau pur și simplu cu lacrima.

       M-a impresionat până la lacrimi cum își aduce aminte despre acest capitol din istoria unui popor, o tânără din Ucraina. Prin desen...Vă invit să vizionați video, eu am plâns și mi-am promis că nu voi uita niciodată că bunicul meu nu s-a mai întors niciodată acasă...